Bătălia de la sfârșitul călătoriei: Eugene O’Neill și Carlotta Monterey O’Neill

16 October 2023

Eugene O’Neill, până în iarna lui 1951, suferea de mult de o tulburare neurologică degenerativă care, în cele din urmă, i-a oprit capacitatea de a scrie. Ceea ce i-a agravat depresia a fost faptul că The Iceman Cometh, ultima lui piesă pe Broadway din timpul vieții sale, nu a avut succesul pe care-l spera în 1946. Acum, la 60 de ani, dar părând cu vreo 20 de ani mai în vârstă, ducea o viață sumbră, izolată, în Marblehead Neck, Massachusetts, împreună cu soția sa, Carlotta.

Eugene și Carlotta în 1933

Carlotta era o fostă actriță și o frumusețe apreciată la nivel internațional, de aceeași vârstă cu O’Neill, epuizată de anii în care și-a îngrijit soțul celebru, laureat al Premiului Nobel. Ea însăși a fost afectată de diverse boli, inclusiv tensiune nervoasă severă și depresie. Ambii luau medicamente puternice ce conțineau bromură, substanță cu efecte secundare halucinogene despre care cei doi nu aveau cunoștință.

Ciocnirea lor era inevitabilă. O’Neill, incapabil să dea drumul pe hârtie furiilor dramatice care i-au condus scrisul în ultimii 35 de ani, a fost obligat să joace drama dilemei sale actuale. Iar Carlotta, actrița de odinioară, o femeie cu un temperament capricios, a fost trimisă de Iad să-i zădărnicească planurile. La câțiva ani după moartea lui O’Neill, în 1953, ea ne-a descris sardonic conflictul culminant (și hotărât ca dintr-un spectacol de operă) din Marblehead ca „o mică dramă în casă”. Drama din noaptea în cauză a dus la spitalizarea ambilor soți O’Neill – el cu un picior rupt și ea pentru psihoză indusă de droguri. (Drama a fost descrisă într-o operă într-un act de Tony Kushner și Jeanine Tesori la Festivalul Glimmerglass de la Cooperstown, New York, vara trecută. n.red. vara lui 2011)

Carlotta Monterey O’Neill a supraviețuit soțului ei cu 17 ani. Departe de a fi eliberată, prin moartea lui, de a juca rolul de eroină tragică în care O’Neill a distribuit-o, ea a continuat să urmeze scenariul lui nescris. De la începutul căsătoriei lor în 1929, când ambii aveau 41 de ani – a treia căsătorie pentru el, a patra, pentru ea – O’Neill și Carlotta și-au jucat drama personală pasională a iubirii și a furiei.

Ea îi îndeplinise așteptările atât ca iubită, cât și ca opusul lui. Se luptaseră, dar ea îl ajutase să trăiască și să scrie; și, hrănindu-l cu devotament (și cu multă răbdare) în timpul lunilor chinuite ale bolii sale finale, tot ea l-a ajutat și să moară.

Carlotta și-a asumat cu plăcere noul ei rol de văduvă și moștenitoare literară a marelui dramaturg pe care l-a numit (uneori în batjocură) „Maestrul”. Tutela ei, în special în ceea ce privește dispoziția pieselor sale, a fost uneori disprețuită cu cruzime de prietenii și asociații lui O’Neill. Dar O’Neill însuși ar fi privit probabil acțiunile ei cu detașare ironică. Cunoscând-o foarte bine, i-a lăsat dreptul absolut de a dispune după bunul plac de moșia lui literară.

În mod ciudat, ea a început să-și asume personajul lui O’Neill, aproape în același mod în care Lavinia Mannon, în Mourning Becomes Electra, și-a asumat personajul mamei sale moarte, Christine. Carlotta a jucat un dublu rol – cel al văduvei în doliu dramatic, care s-a îmbrăcat exclusiv în negru, până la bijuteriile ei alese cu grijă, și cel al alter-ego-ului lui O’Neill, care își gestionează proprietatea literară într-un mod care îi era, credea ea, dictat în termeni vag mistici de spiritul lui O’Neill. Ea a devenit O’Neill.

La sfârșitul anului 1955, s-a mutat din Boston, unde îl îngropase, la hotelul Lowell din New York. Ea și O’Neill stătuseră acolo cu câțiva ani în urmă, iar acum fantoma lui s-a mutat cu ea.

„Azi, în urmă cu doi ani — la această oră — Gene era pe moarte! Voi putea vreodată să mă eliberez de acest om – și de dragostea pe care am simțit-o pentru el?” i-a scris lui Brooks Atkinson, critic de teatru la The New York Times, cu care O’Neill fusese prieten.

Carlotta a început apoi războiul pentru a recupera manuscrisul “Lungul drum al zilei către noapte”, pe care O’Neill îl trimisese editorului său, Bennett Cerf de la Random House, cu instrucțiuni ca acesta să fie închis într-un seif timp de 25 de ani după moartea sa — pentru ca nimeni să nu mai fie în viață pentru a-i pune la îndoială originile autobiografice. Cerf a făcut tot posibilul pentru a onora cererea lui O’Neill, dar Carlotta, moștenitorul și executorul legal incontestabil al soțului ei, a triumfat.

Piesa a fost publicată în februarie 1956 și în aceeași lună a fost produsă la Stockholm cu mare succes. O lună mai târziu, Carlotta a pus piesa în mâinile lui José Quintero și Theodore Mann pentru producția pe Broadway.

Criticii au început să-l reevalueze pe O’Neill, iar Carlotta a fost suficient de perspicace pentru a realiza că producția piesei Long Day’s Journey i-ar putea revitaliza reputația – și că, rămasă cam fără fonduri, ar putea profita de presupusul succes al piesei.

Carlottei îi plăcea să mănânce bine. Toată viața ei de adult fusese obișnuită să fie înconjurată de lux și eleganță. La 68 de ani, era încă o femeie frumoasă, vitală. După mulți ani de izolare cu O’Neill și după moartea lui, se bucura de reapariția ei în lume. Nu că ar fi devenit un fluture social. Ea păstra cu grijă o aură de semi-izolare și noblesse oblige, invitând din când în când o selecție de cunoscuți la prânz sau, mai rar, la cină.

Aceste mese – uneori servite în apartamentul ei de hotel, alteori la restaurantul Quo Vadis sau la Passy, ​ori în sala de mese de la Carlton House, unde s-a mutat din Lowell – au fost întotdeauna fastuoase, prelungite și destul de des festive. În timp ce Carlotta era extrem de imprevizibilă și volatilă și putea să lovească ca un șarpe când  credea că este provocată, ea putea fi, de asemenea, caldă, amuzantă, vorbăreață și distractivă.

În următorii câțiva ani, Carlotta ni s-a plâns adesea că este bântuită de O’Neill. Avea tendința, uneori, din singurătate și depresie, să bea prea mult. Avea pierderi de memorie în timpul cărora dădea lucruri impulsiv – bijuterii, îmbrăcăminte, antichități, chiar și drepturi asupra unor piese de teatru.

Ultimii ei ani de singurătate și disperare au dus la genul de existență delirantă pe care O’Neill i-ar fi atribuit-o uneia dintre eroinele sale. Ea a progresat de la aberație mentală la psihoză senilă, iar prăbușirea ei finală ar fi putut fi punctul culminant al unei piese de teatru O’Neill.

Nu au existat finaluri fericite pentru eroinele O’Neill, iar Carlotta a fost eroina supremă a lui O’Neill. La fel ca Mary Tyrone din Long Day’s Journey Into Night, Carlotta devenise o fantomă care locuia în propriul ei trecut.

Și-a petrecut restul vieții în spitale psihiatrice și aziluri de bătrâni, ajungând în cele din urmă, în 1970, la azilul de bătrâni Valley din Westwood, New Jersey, unde a murit pe 18 noiembrie de „tromboză coronariană arteriosclerotică”. Avea 81 de ani.

După cum lăsase scris în testament, cenușa ei a fost îngropată în cimitirul Forest Hills din Boston, unde îl îngropase pe O’Neill cu 17 ani mai devreme. Tot prin testament, a lăsat moștenire cele mai multe dintre bunurile ei lumești fiicei ei, Cynthia.

Cea mai prețioasă posesie – amintirile vieții ei cu O’Neill – nu putea să o lase moștenire nimănui. Erau dureroase, prețioase, ale ei.

***

Autorii acestui text din 2012 au fost Arthur Gelb și Barbara Gelb. Cei doi au scris două biografii ale lui Eugene O’Neill, pe lângă numeroase articole și au ținut prelegeri pe scară largă despre O’Neill și piesele sale în teatre, universități și biblioteci din SUA și din străinătate. Biografia lor finală By Women Possessed, este programată pentru publicare de către Putnam. Dl Gelb este fost redactor director al The New York Times.

Celebrați pentru cărțile lor despre Eugene O’Neill și bucurându-se de acces la o grămadă de material de arhivă sigilat anterior, familia Gelb oferă volumul lor final despre viața furtunoasă și opera genială a acestui dramaturg american câștigător al Premiului Nobel.

Acesta este un tur atât printr-un moment magic din teatrul american, cât și prin viața tulbure a unui geniu. Nu este un peep show sau un festival de bârfă despre celebrități, această carte este o investigație genială a nodurilor emoționale care l-au prins pe unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai noștri. Frumos, fermecător când voia să fie: O’Neill era flacăra de care erau atrase femeile – toate, adică, cu excepția mamei lui, care nu l-a lăsat niciodată să uite că era nedorit.

By Women Possessed îl urmărește pe O’Neill prin marile sale succese, eșecurile pe care le-a putut ignora și eclipsa lungă, o perioadă de doisprezece ani în care, în ciuda premiului Nobel, nu s-a pus în scenă nimic din ce a scris. Dar în față se aflau cele mai mari realizări ale sale: The Iceman Cometh și Long Day’s Journey into Night. Ambele au fost înaintea timpului lor și amândouă au avut parte de primiri călduroase.

Abia după moartea lui, văduva sa, păstrătoarea flăcării, a început o campanie aprigă și de succes pentru a-i restabili reputația. Rezultatul este că astăzi (n.red e vorba de anul apariției cărții, 2016), la puțin peste 125 de ani de la nașterea sa, O’Neill este o prezență uriașă în teatru, opera sa – mereu în spectacole aici și în străinătate – încă electrizând publicul. Poate de o importanță egală, el este părintele recunoscut al teatrului american modern, omul care a deschis calea unor autori ca Arthur Miller, Tennessee Williams, Edward Albee și o mulțime de alții. Dar, după cum a spus Williams, cu un cost: „O’Neill a dat naștere teatrului american și a murit pentru el”.



Citiţi şi

Edith Piaf și Jean Cocteau – o uimitoare intersecție de vieți

APROAPE – premiera unei comedii romantice la Teatrul EXCELSIOR

Despre doamnele teatrului contemporan – Karen Coonrod

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro