Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Când e liniște, demonii se plictisesc și pleacă

27 August 2019

De când mă știu am fost fie între relații, fie în așteptarea uneia. Niciodată nu am fost singură. Doar cu mine. Fără să aștept. V-am spus altfel? V-am mințit. Dar am recunoscut deja că vă mai mint uneori doar așa, să primesc like-uri și să arăt că sunt un copil bun, cuminte.

În urmă cu ceva timp, m-am despărțit de un bărbat pe care îl iubeam. Apoi am ”agățat” un altul, care, până la urmă, mi-a plâns pe umăr vorbind despre fosta iubită. Apoi niște conversații online cu unul care, după ce mi-a pus să îi povestesc cum am încercat să mă sinucid, mi-a spus că fumez cam mult, beau și vrea să știe dacă am încheieturi groase. Umilitor. Dar am făcut-o. M-am umilit. Pentru că niciodată nu am avut conștiența propriei valori. Pentru că, de mică, am fost învățată să mă compar cu alții. Iar alții, mereu, erau mai buni decât bine. Uită-te la cutare și cutare. Ai văzut cum așa și pe dincolo e? Tu de ce nu poți?

Eu nu contam. Eu nu existam. Sau nu existam în forma potrivită. Nu eram niciodată îndeajuns. Am învățat că iubirea e despre agresivitate, abandon și absență. Așa că am repetat la nesfârșit povestea, în relațiile mele eșuate (cum altfel?), căutând parteneri care să mă agreseze emoțional, ori verbal, care să nu fie prezenți, care să mă părăsească.

Au fost rare momentele în care mi-am ”ales” partenerul. Luam ce era disponibil pe tarabă. Nu prea știam că exist. Nu știam că am vreo valoare. Nu știam că și eu contez. Nu știam că am dreptul să aleg. Ce vreau. Eram obsedată să am o relație. Mă simțeam defectă, pentru că îmi lipsea inelul de pe deget, creditul de 30 de ani, pentru casă, casă în Dumbrăvița (o zonă profund familistă și rezidențială a Timișoarei), pentru că nu reușisem nicicum să îndeplinesc visurile de glorie ale părinților mei. Iar ai făcut asta. Așa faci mereu! Te rog să îți vină mintea la cap! Când o să înțelegi odată? Mereu greșești!

Și mi-am spus, exagerând, bineînțeles, că nu mai vreau bărbați. Că bărbații, pentru mine, au însemnat numai probleme. Și gata. Am terminat-o. Apoi, încet, a venit un gând bun. Nu, nu e vorba că nu mai vreau bărbați. Nu mai vreau să fiu obsedată de ideea de a avea o relație. Nu mai vreau ORICE bărbat.

Treceau momentele și îmi dădeam seama că mă învârt în jurul adevărului. Foc, foc, foc. Dar chestiile ăstea cu niciodată, mereu, toți, toată lumea, sunt erori de gândire. Nimic, în afară de moarte, nu e definitiv. O singură dată, în viață, spunem ”niciodată”. Când moare cineva. Mi-am dat seama la înmormântarea bunicii mele, pe care am pupat-o, pe frunte, pentru ultima dată, înainte să îi ducă coșciugul la groapă. Când i-am spus ”salut”, pentru ultima oară. În forma aceea. Asta, singura pe care o cunosc.

Și s-a produs din nou ruptura în mine. Am nevoie să mă dezmembrez, ca să mă pot rearanja apoi, într-o formă potrivită. E un alt tipar pe care îl urmez. Știu. Dar funcționează, deocamdată.

Era vineri. Avusesem o săptămână grea la serviciu. Și mă gândeam că, după el, nu trăisem perioada de doliu. Am înțeles că îl iubesc, pentru că de el nu îmi e milă. Nu poți să simți milă pentru o persoană pe care o iubești. Poți să ai compasiune, dar niciodată milă. Însă nu îmi dădusem timp să absorb lovitura și să mă vindec. Sărisem la următorul.

Nu voiam decât să închid calculatorul și să beau. Și am știu că în seara aceea va trebui să înfrunt niște demoni. Însă mai știam că aveam nevoie de ajutor, pentru asta. Așa că i-am scris.

Există câțiva oameni în viața mea, care mi-au fost îngeri păzitori. De data asta, a fost ea. I-am scris. A fost atât de blândă. Știe, știe că în momentele grele, oamenii au nevoie de blândețe, înțelegere și acceptare. Mi-a spus să am grijă de trupul meu, mi-a trimis filme, a spus că îmi va trimite și cărți și mi-a mai spus să nu mă sfiesc să îi scriu. Să știu că problemele mele nu sunt tâmpenii. Și că îmi spune toate astea cu blândețe, ca eu să am încredere. A înțeles. Nu ne-am văzut niciodată. Nu am vorbit niciodată la telefon. Dar a înțeles. Eram din nou ca un animal speriat, ascuns în vizuină. Și ea nu a intrat după mine. Doar mi-a vorbit blând, din fața scorburii. Nu a încercat să dea buzna, ca să mă salveze. Îmi spunea doar că e acolo. Că nu sunt singură. Că tot ce simt e important. A înțeles. Am înțeles.

Am băut. Cât am avut nevoie. I-am spus că mă sperie nevoia asta, a mea, de durere și tristețe. Că știu să fiu fericită, am fost. Știu să fiu bucuroasă. Am fost. Dar, din când în când, vreau durere și tristețe. Pentru că mă simt vie. Nu e adevărat. Nu vă lăsați înșelați. Viața e despre bucurie. Mereu. Mereu. Ne-am defectat undeva, pe drum, și am ajuns să credem prostii.

I-am scris Simonei, apoi: ”Mă duc acasă. Am nevoie să înțeleg. Am nevoie de adevăr. Până nu înțeleg, nu mă liniștesc.”

Sâmbătă m-am trezit mahmură. Dar am decis să nu irosesc ziua, așa că m-am uitat la filme. Multe filme. Frumoase. Mi le dăduse ea. Am adormit. Duminică a fost trist. Dar era ca atunci când vine furtuna de vară, cerul se umple de nori negri și știi că va trece repede. Știi că în curând se luminează din nou.

Așa a fost. M-am pus în pat și am simțit. M-am luminat. Am aflat răspunsul.

Textul de mai jos e mesajul pe care i l-am trimis, ei, îngerul meu păzitor, de vineri seara:

”Parcă eram în fața unei uși importante, țineam cheile în mână și nu știam ce să fac cu ele. Stăteam, imobilă, și mă uitam la ele și la ușă. Iar vineri seara, tu mi-ai ridicat mâna și m-ai ajutat să bag cheile în ușă și să o deschid. Pentru prima oară, de când m-am născut, simt ca sunt importantă. Valoroasă. Fără urmă de infatuare. Simplu. Exist și contez. Am constiența propriei valori. Mi-am luat la revedere și am pupat toți oamenii care credeam că m-au rănit. Nu m-au ranit. Nu ei. Eu m-am risipit, pentru că nu știam prea bine că exist. Urmează altceva de acum. Habar nu am ce. Dar sunt cu mine. Timid, un pic. Nesigur. Mulțumesc. Noapte bună.”

Am înțeles că niciodată, până acum, nu mă bucurasem de mine, de viața mea, fără să aștept să apară cineva ori ceva. Un alt bărbat. O altă excursie. Un alt eveniment. Altceva, care să mă salveze. Iar asta îmi știrbea din bucuria momentului. Erau mereu cu un pas în față. Într-o altă zi, dintr-un alt timp.

De mine, de mine îmi e dor. Pe mine mă vreau. Din tot sufletul. Citesc mult, mă uit la filme, ascult muzică, scriu. Îmi ”umplu” timpul cu tot ce știu să fac mai bun. Cu tot ce îmi dă liniște și bucurie. Pentru că e așa cum mi-a spus ea: ”Când e liniște, demonii se plictisesc și pleacă.”

Nu mi-am pierdut încrederea. Nici gând. Doar că mai am de învățat o lecție foarte importantă: răbdarea. Și știți vorba mea, nu? Căutăm doar ceea ce există deja în noi.

Pe Ioana o puteți urmări și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Femeia care nu țipă noaptea în pat, țipă ziua în bătătură

Se vede cu altcineva

Chiar nu vă puteți abține să mai salvați bărbații nefericiți ai altor femei?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,736 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro