Nici nu ştiu dacă e bine să citeşti lucruri de felul ăsta, cum că oamenii care-au trăit o viaţă împreună mor la distanţă de câteva ore, zile sau cel mult luni. Să asculţi savanţi care se uită la inimă printre raze X şi spun că a ta şi a omului iubit începe să bată în acelaşi ritm după primii 20-25 de ani de căsnicie, de parcă ar deveni una singură. Că nu vă seamănă doar EKG-urile, ci şi trupul, mintea, vederea, putinţa, că viaţa alături v-a transformat şi v-a dezvoltat aşa cum face soarele cu un vlăstar şi că sub lumina ei ocrotitoare aţi urcat munţi şi aţi sfidat legi, aţi înţepat timpul în coşul pieptului şi l-aţi pus pe noptieră, să vă amuze ca un arlechin. Nu, astfel de veşti nu te bucură. Te sperie. Şi e sperietura aceea anume pe care omul, în slăbiciunea lui, o are când speră, când nu ştie ce-o să vină, când nu ştie ce-o să facă şi nici cum, când nu stăpâneşte nimic, darămite iubirea. Nu ştiu dacă e bine să deschid un astfel de subiect. Dar risc…
Astăzi ar fi fost ziua bunicului. Acum câteva luni însă, am însemnat în calendar al zecelea an de când nu mai e aici. Când s-a întâmplat, eram un copil. Am strâns toată durerea, tot plânsetul, toată spaima şi le-am închis într-o cutie de tablă pe care n-am mai deschis-o de atunci. Le aud şi acum zdrăngănind la mişcările bruşte de suflet şi simt încuietoarea vibrând pe vreme de furtună. Dă să se deschidă. Nu o las. Nimic din ce e înăuntru n-a mai fost atins de atunci. Ştiu că va veni vremea când nu voi mai avea încotro. Dar nu despre mine e vorba acum.
Astăzi am vorbit la telefon cu bunica. A fost la cimitir, a făcut pomană, a aprins lumânări. Merge sâmbătă de sâmbătă, fără excepţie, oricât ar fi vremea de grea, oricât ar durea-o picioarele şi trupul tot, oricât de departe ar fi. Şi o certăm, noi, fiii şi nepoţii ei. O certăm că n-are grijă de ea, că se chinuie să facă acest drum fără de rost, îi spunem tot timpul că el n-ar fi vrut să facă asta. Pe noi nu ne ascultă.
Atunci când s-a întâmplat, erau căsătoriţi de 40 de ani. A fost acolo, lângă el, în casa în care au trăit în tot acest timp, a încercat să îl salveze, i-a auzit ultimele cuvinte, i-a sorbit ultima răsuflare. A chemat salvarea şi l-a condus, câteva zile mai târziu, pe drumul cel din urmă. N-am cunoscut atât de bine alţi bunici, n-am văzut alţi oameni în carne şi oase care să fi trăit atât de mult împreună. Sunt singura pagină pe care am văzut-o scriindu-se zi de zi. Când am intrat eu în viaţa lor, iubirea le era la o vârstă frumoasă. M-au prins sub căldura ei şi m-au ţinut acolo, strâns, cum îşi ţine o cloşcă puii, ca să nu văd cum e în lumea cea mare. Pentru că iubirea lor, veche, liniştită, a obişnuinţei, a rutinei, a tăcerilor, a săruturilor pe frunte, a braţului întins când ridicarea din pat devenea o povară, iubirea lor era un scut. Un scut sub care m-au primit şi pe mine, generaţie nouă şi jucăuşă născută din ei. Patruzeci de ani din care am cunoscut doar paisprezece. Patruzeci de ani care, pentru ea, continuă încă. Pentru că ea nu s-a stins atunci, odată cu el. Pentru că a urlat, a plâns şi a tăcut apoi. Pentru că a fost atât de aproape să renunţe. Dar a reuşit, cumva, cu o putere pe care niciunul dintre noi ceilalţi, tineri şi absurzi, nu o putem înţelege, să îşi asculte în continuare bătăile inimii şi să îl simtă alături de ea, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. A reuşit să ţină în pumni aţa ruptă şi să rămână, pentru noi, lângă noi. Iar drumurile ei până la cimitir, pe furtună, pe ploaie, pe călduri toropitoare, sunt cele pe care, fără să ceară altceva, le păstrează pentru ea. E libertatea ei de a iubi încă şi de a-i vorbi, de a se asigura că tot ce e aici, pe lume, e în ordine. Şi ştie că, atunci când va veni momentul, când va da drumul pumnilor, îi va simţi strângerea de mână. El a rugat-o să mai stea. Pe el, iubitoare, l-a ascultat.
Nu e nevoie să strige cineva în gura mare asemenea lucruri. Şi nici să devină exemple sau motive de plânset. Fiecare, pentru el, în felul şi în priceprea lui, îşi trăieşte iubirile. Pe cele pasagere, pe cele dureroase, pe cele care s-au stins înainte să înceapă. Şi printre ei, neştiuţi, umblă şi aceşti bătrâni înceţi, simpli, plictisitori, care le ştiu pe ale lor. Care le-au trăit pe toate la un loc, care au devenit un singur trup, un singur suflet, care au iertat, au crezut, au rămas. Ne bucură, ne sperie? Contează prea puţin. Contează doar că zâmbetul lor, chiar şi în ultimul ceas, e zâmbetul învingătorului într-un război pe care îl lasă mai departe să continue, să fie scris, povestit, înţeles şi de noi. Războiul pe care, nepregătiţi, îl închidem într-o cutie de tablă şi îl lăsăm, început doar, până când vom şti cum să-l sfârşim…
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
