“Moartea surprinde mereu. Nimeni nu se așteaptă să vină. Nici măcar pacienții cu boli în faze terminale nu se gândesc că mai au de trăit o zi sau două… Poate o săptămână, dar numai cu condiția să fie mereu, „săptămâna viitoare”.
Nu suntem niciodată pregătiți. Niciodată nu este momentul potrivit. Când vine vremea, îți dai seama că nu ai făcut tot ceea ce ți-ai propus. Sfârșitul te surprinde mereu, este un moment cumplit pentru văduve și plictisitor pentru copiii care nu prea înțeleg ce este aia o înmormântare (Slavă Domnului).
La fel s-a întâmplat și cu tatăl meu. De fapt, moartea lui a fost și mai neașteptată. A murit la 27 de ani. Aceeași vârstă la care ne-au părăsit câțiva muzicieni faimoși. Era tânăr. Mult prea tânăr. Tatăl meu nu a fost nici muzician și nici vedetă. Cancerul nu-și alege victimele. S-a dus când eram mic și așa am aflat eu ce este o înmormântare. Aveam opt ani și jumătate, suficient cât să-mi aduc aminte și să-mi fie dor o viață întreagă. Dacă ar fi murit înainte, nu aș fi avut amintiri. Nu m-ar fi durut. Dar nu aș fi avut un tată. Însă eu am avut un tată.
Am avut un tată care ştia să fie şi ferm, și amuzant. Era în stare să glumească înainte de a mă pedepsi. Că să nu mă întristez prea tare. Mă săruta pe frunte înainte să merg la culcare. Un obicei pe care l-am luat şi eu. M-a forțat să țin cu aceeași echipă ca el și îmi explica orice mai bine decât mama. Înțelegi? Unui tată ca acesta i se simte lipsa, cu siguranță…
Nu mi-a spus niciodată că urmă să moară. Chiar și când zăcea pe patul de spital, plin de tuburi, nu mi-a zis nimic. Tata făcea planuri pentru anul viitor, chiar dacă știa că nu va mai fi printre noi luna viitoare. Anul viitor urma să meargă la pescuit, să călătorească, să viziteze locuri pe care nu le mai văzuse înainte. Anul viitor avea să fie un an fantastic. Trăiam același vis.
Cred – de fapt, sunt sigur, că spera că asta ne va aduce noroc. Era superstiţios. Gândindu-se la viitor era modalitatea lui de a menține speranța vie. De necrezut, m-a făcut să râd până în ultimul moment. Știa. Și nu mi-a spus. Nu m-a văzut plângând.
Și, deodată, anul viitor s-a sfârșit înainte de a începe.
Mama m-a luat de la școală și am mers la spital. Doctorul i-a dat vestea cu acea sensibilitate pe care doctorii o pierd de-a lungul anilor. Mama a început să plângă. Ea încă mai avea o urmă de speranță. Cum am mai spus, toată lumea speră. Am simțit ca o lovitură. Ce înseamnă asta? Nu era vorba doar despre o boală normală, genul de boală pe care doctorii o vindecă cu o injecție? Te-am urât, tată. M-am simțit trădat. Am țipat cu furie în spital, până când mi-am dat seama că tata nu mai era acolo ca să mă pedepsească. Atunci am început să plâng.
Apoi, tata mi-a fost din nou tată. Cu o cutie de pantofi la subraț, o asistentă a venit să mă consoleze. Cutia era plină de plicuri sigilate, cu propoziții în loc de adresă. Nu înțelegeam exact ce se întâmplă. Asistenta mi-a dat o scrisoare. Singura care nu se afla în cutie.
„Tatăl tău m-a rugat să-ți dau această scrisoare. Și-a petrecut întreaga săptămână scriind aceste scrisori, și și-a dorit să le citești. Fii puternic”, mi-a mai spus asistenta, îmbrățișându-mă.
Pe plic scria: „Cand n-oi mai fi”. L-am deschis.
”Fiule,
Dacă citești asta înseamnă că am murit. Îmi pare rău. Știam că asta urma să se întâmple.
Nu am vrut să-ți spun, pentru că nu am vrut să te văd plângând. Ei bine, se pare că am reușit. Cred că un muribund are dreptul să fie un pic egoist.
După cum vezi, mai am multe să-ți spun. Până la urmă, nu știi chiar totul despre orice. Așa că ți-am scris aceste scrisori, însă nu ai voie să le deschizi decât la momentul potrivit, bine? Asta să fie înțelegerea noastră.
Te iubesc. Ai grijă de mama ta. Tu ești bărbatul în casă acum.
Cu dragoste, tata.
PS: Nu i-am scris nicio scrisoare mamei tale. Ei i-am lăsat mașina.”
M-a făcut să mă opresc din plâns cu scrisul lui chinuit. Nu era ușor pe vremea aceea să printezi ceva. Scrisul său urât, pe care de-abia îl înțelegeam, a avut darul să mă calmeze. Uite așa știa tata să facă totul. La fel glumea înainte de a mă pedepsi.
Acea cutie devenise cel mai prețios lucru din viața mea. Am rugat-o pe mama să n-o deschidă. Acele scrisori erau ale mele. Și nimeni nu avea dreptul să le citească. Știam pe de rost toate momentele vieții notate pe plicuri. Dar a trecut ceva timp până când le-a venit timpul să se întâmple. Și… am uitat.
Șapte ani mai târziu, când ne-am mutat, nu mai știam unde pusesem cutia. Nu puteam să-mi aduc aminte. De obicei, când nu ne amintim ceva este pentru că nu ne interesează. Dacă ceva se pierde în memorie, nu înseamnă că este pierdut și-n realitate. Doar că nu mai există pentru mintea ta. Este precum măruntul din buzunare.
Și așa s-a întâmplat. Adolescenţa și noul iubit al mamei au accelerat ceea ce tata anticipase cu mult timp înainte. Mama a avut câțiva iubiți și eu am înțeles-o de fiecare dată. Nu s-a mai măritat. Nu știu de ce, dar îmi place să cred că tata a fost iubirea vieții ei. Acest iubit însă, era un nenorocit. Mi se părea că se umilește întâlnindu-se cu el. Nu o respecta deloc. Merita ceva mai bun decât un bărbat pe care l-a cunoscut într-un bar.
Mi-aduc și acum aminte de palma pe care am primit-o când am pronunțat cuvântul „bar”. Recunosc că o merităm. Mi-am dat însă seama de asta mai târziu. Dar atunci, când încă îmi ardea obrazul de la lovitură, mi-am adus aminte de cutie și de scrisori. Mi-am adus aminte mai ales de una pe care scria: „După cea mai urâtă ceartă cu mama ta”.
Mi-am întors dormitorul pe dos căutând, ceea ce mi-a adus o altă palmă din partea mamei. Am găsit însă cutia într-o valiză, deasupra unui dulap. Am fost fericit! Am căutat printre scrisori și mi-am adus aminte că am uitat să deschid scrisoarea „După primul sărut”. M-am urât pentru asta, dar mi-am promis că de acum încolo le voi deschide negreșit. „După ce îți pierzi virginitatea” era următoarea scrisoare. Speram să o pot deschide curând. Până la urmă, am găsit ce căutăm.
”Acum cere-i scuze.
Nu știu de ce v-ați certat și nici nu știu cine are dreptate. Dar o cunosc pe mama ta. Așa că niște scuze umile sunt modalitatea cea mai bună de a trece peste acest moment. Și mă refer la scuze cerute în genunchi.
Este mama ta, băiete. Te iubește mai mult decât orice pe lumea asta. Știi că te-a născut natural pentru că i s-a spus că așa este mai bine pentru tine? Ai văzut vreodată o femeie născând? Ai nevoie de vreo dovadă de iubire mai mare decât asta?
Cere-i scuze. Te va ierta.
Cu dragoste, tata.”
Tata nu era un bun scriitor, era doar un simplu funcționar bancar. Dar cuvintele lui au avut un mare impact asupra mea. Era mai multă înțelepciune în cuvintele lui decât acumulasem eu în cei 15 ani de viață – cât aveam pe atunci.
M-am repezit în camera mamei și am deschis ușa. M-a bufnit plânsul când s-a întors și m-a privit în ochi. Și ea plângea. Nu îmi aduc aminte ce mi-a strigat. Poate că ce vreau. Însă îmi amintesc bine că am mers spre ea cu scrisoarea tatei în mână. Am luat-o în brațe, în timp ce mâinile mele mototoleau hârtia veche. M-a îmbrățișat fără niciun cuvânt.
Scrisoarea tatălui meu a făcut-o să radă câteva minute mai târziu. Ne-am împăcat și am vorbit puțin despre el. Mi-a povestit despre obiceiurile sale cele mai ciudate, precum plăcerea de a mânca salam cu căpșuni. Cumva, aveam senzația că este lângă noi. Eu, mama și o parte din tata, o parte pe care ne-a lăsat-o pe o bucată de hârtie. Mă simțeam bine.
Nu peste mult timp, a venit vremea să citesc „După ce ți-ai pierdut virginitatea”
”Felicitări, fiule.
Nu îți face griji, pe măsură ce trece timpul va fi tot mai bine. Niciodată nu este bine prima dată. În cazul meu, prima dată a fost cu o femeie urâtă …care mai era și prostituată pe deasupra.
Teama mea cea mai mare este că o vei întreba pe mama ta ce este virginitatea după ce vei citi această scrisoare. Sau, mai rău, să citești ce ți-am scris fără să știi ce ţi se întâmplă (dar tu știi, așa-i?). Însă asta nu este treaba mea.
Cu dragoste, tata.”
Tata m-a însoțit toată viața. A fost cu mine, chiar dacă nu era prezent. Cuvintele lui au reușit ceea ce nimeni nu a putut: mi-au dat putere să depășesc numeroase momente grele.
Întotdeauna el găsea o modalitate de a mă face să zâmbesc când lucrurile mergeau prost și să mă liniștesc în momentele de furie.
„După ce te căsătoreşti” m-a emoționat puternic. Dar, la fel de mult și „După ce devii tată”.
Acum o să înțelegi ce este dragostea adevărată, fiule. Îți vei da seama cât de mult o iubești, dar dragostea adevărată este ceea ce simți pentru ființa aceea mică. Nu știu dacă este fată sau băiat. Sunt doar un cadavru, nu clarvăzător.
Distrează-te, asta contează. Timpul zboară, așa că asigură-te că nu ratezi nimic. Nu pierde niciun moment, pentru că nu se întorc niciodată înapoi. Schimbă scutece, îmbăiază bebelușul, fii un model pentru copilul tău. Cred că ai tot ce-ți trebuie pentru a fi un tată grozav, așa, ca mine.”
Cea mai dureroasă scrisoare pe care am citit-o vreodată în viață a fost și cea mai scurtă pe care mi-a lăsat-o tata. În timp ce scria acele cuvinte, cred că suferea la fel de mult cum am suferit eu, trăind acel moment. A trecut ceva timp, însă, până la urmă, a venit și rândul scrisorii „După ce mama ta nu mai este”.
Ea este a mea acum.
O glumă. Un clown trist ascunzându-și tristețea cu un zâmbet desenat. A fost singura scrisoare care nu m-a făcut să zâmbesc, dar motivul era evident.
Am respectat mereu înțelegerea pe care am făcut-o cu tata. Nu am citit niciodată scrisorile înainte să le vină vremea. Cu o singură excepție: „După ce îți dai seama că ești gay”. Din moment ce știam că niciodată nu-i va veni rândul, m-am hotărât s-o citesc. Apropo, a fost una dintre cele mai amuzante scrisori.
”Ce pot să spun? Mă bucur că sunt mort.
Acum, lăsând glumă la o parte, fiind pe jumătate mort, îmi dau seama că ne pasă prea mult de lucruri care nu contează atât de tare. Crezi că asta schimbă ceva, fiule?
Nu fi prostuț. Fii fericit.”
Tot timpul așteptăm să vină următorul moment pentru a-i citi scrisoarea. Următoarea lecție pe care tata avea să mi-o dea. Este uimitor cum un bărbat de 27 de ani poate da lecții unui bătrân de 85 de ani ca mine.
Acum, că zac pe un pat de spital, cu tuburi în nas și în gât, „mulţumită” acestui nenorocit de cancer, îmi plimb degetele peste ultima scrisoare care mi-a mai rămas nedeschisă, pe care abia se vede scris „Pentru când îți va veni timpul”.
Nu vreau să o deschid. Sunt speriat. Nu vreau să cred că mi-a venit timpul. Este vorba de speranță, nu? Nimeni nu crede că urmează să moară.
Respir adânc, în timp ce deschid plicul.
“Bună, fiule. Sper că ești bătrân acum.
Știi, asta este cea mai ușoară scrisoare și prima pe care am scris-o. Este scrisoarea care m-a eliberat de durerea de a te pierde. Cred că mintea devine tot mai clară în apropierea sfârșitului. Este mai ușor să vorbim despre asta.
În ultimele zile petrecute aici, m-am gândit la viață. Am avut una scurtă, dar fericită. Am fost tatăl tău și soțul mamei tale. Ce altceva aș fi putut să-mi doresc? Asta m-a liniștit. Acum, fă același lucru.
Sfatul meu este să nu-ți fie frică, nu ai de ce.
PS: Mi-e dor de tine.”
Povestirea scrisă de Rafael Zoehler a fost publicată aici.
Traducerea și adaptarea, Cristina Lincu.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
