Pe colțul mesei din bucătărie, câteva foi scrise pe ambele părți. În stânga lor, o cană de cafea pe jumătate plină. S-a răcit demult, s-o ia naiba, are gust de nimic. Pe jos, o sumedenie de alte hârtii mototolite și aruncate peste tot. Mă uit încruntată la cană și mă rog s-o pot vărsa cu puterea minții. Să curgă tot lichidul ăla insipid, să distrugă foile și literele și cerneala. Să se termine odată să mă duc să dorm. Dacă exişti, zeu al cănilor, te implor s-o verși pe-a mea fix peste creația nereușită. Nu merge. Am ochii injectați și suferinzi. Maria iar nu mi-a adus cartea, iar Vlad uită constant să-mi înapoieze permisul de la bibliotecă. Cum dracu să lucrez așa?
Etic și bărbătește ar fi să mă așez (iar?) la masă, să recitesc ce-am scris, să corectez sau să reformulez pe unde-i cazul, iar dacă e chiar compromisă, s-o arunc și s-o iau de la capăt (iar?). Așa ar fi onest. Personal, consider că etica și onestitatea nu-și găsesc locul în situația de față. N-am ce reformula. Dacă scot un paragraf sau două, se strică tot falsul echilibru pe care-l găsisem și lucrarea se duce fix la gunoi. De una singură, nici nu trebuie să o arunc eu. Și ce să mai iau de la capăt? Am epuizat subiectul, l-am amestecat, l-am învârtit, l-am lovit și l-am iubit, mai mult lovit decât iubit, e gata. Pun pariu că subiectul s-a dus și el la culcare.
Mai puțin etic ar fi să mă duc să vărs cana de cafea, din greșeală adică, peste tentativa aia de ce-o fi ea. Și-atunci nasol, n-am ce face, genialitatea nu se reconstruiește și merg să mă culc. Asta ar fi varianta cea mai lipsită de moralitate dar, sincer vorbind, cea mai indicată pentru sănătatea mea mentală. Mă zbat ca peștele pe uscat.
Cred că ar fi bine să mă întind cinci minute. La ce bun? Oricum nu pot să dorm că-mi stă pe creier. Oare de când n-am mai dormit? Și oare a câta cană de cafea e aia? Mă enervez și trântesc un pumn de femeie în perete. Îl retrag dureros. Cred că mi-am scrântit un deget, dacă nu l-am chiar rupt. Îmi vine să râd, dacă am un deget bolnav, atunci nu mai pot scrie. Dacă nu mai pot scrie, n-am subiect de epuizare mentală și la revedere. Pot să dorm. Mă doare degetul de mor, s-a umflat și s-a învinețit și îmi vine să plâng nervos.
Sună la ușă. Dacă mai stăteam încă o secundă privindu-mă-n ochi cu cana, mi se făcea rău. E Maria, cică nu poate sta, a trecut doar să-mi spună că a murit editorul și nu crede că o să mai publicăm nimic deocamdată. Că adjunctului nu prea-i convenea proiectul oricum. Dar să nu mă supăr, că probabil o să ne oferteze alții curând. Râd în hohote vreo zece minute neîntrerupte. Mă târăsc până la bucătărie. La ușă, mă îndrept de spate și îmi iau o mină serioasă, urmează un moment îngrozitor de moral. Străbat încăperea, mă opresc lângă masă și iau foile în mână. Citesc titlul cu voce tare, ca să fie de-a dreptul solemn: „Carte de Bucate, rețete adunate și îmbunătățite de Andreea C. Ionescu”. Rup foile cu patos și mă îndrept cu demnitate spre dormitor.
Guest post by Raluca Glodeanu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
