Când ți-e dor de părinții care nu mai sunt

Cosmin Neidoni

27 June 2017

neidoniCând ți-e dor de părinții care nu mai sunt, cum se întâmplă adeseori ca însemn al firescului, așază-te tăcut, undeva retras, departe de zgomot și lasă-ți privirea să-i caute departe.

După un timp, căutându-i în afară, te dumirești, ajungând a înțelege că cei care au fost o vreme întreagă reazem și zâmbet pentru tine sunt înlăuntrul tău, devenind metaforă a liniștii tale si reper absolut.

Îmi vine in minte un gând al lui Avetik Isahakyan: „Merită să vii pe lume fie doar și pentru a avea o mamă.” Fără mame, noi, oamenii, nu am fi cunoscut cu adevărat darul iubirii necondiționate. Dintre toate formele iubirii pământești, cea mai nobilă, cea care se sustrage, cu suplețe și gingăsie, perisabilității, cea care crește invers proporțional cu trecerea timpului, este iubirea părintească. Toate celelalte sunt, din păcate, oricât de frumoase ar fi, exerciții de iubire supuse, fatalmente, uzurii.

Ne bucurăm de dragostea părintească, de virtutea de a fi protectoare, de afecțiunea ei nobilă și radiantă, tandră și luminoasă, dar nu o înțelegem cu adevărat până ce nu devenim noi înșine părinți.

tata-si-fiul

Ai mei, înainte de a mă dojeni, niciodată fără rost, mă ascultau și încercau să înțeleagă ce a fost în mintea mea când făceam un anume lucru, iar acest simplu mod al lor de a fi s-a preschimbat pentru mine, cu trecerea timpului, într-o frumoasă lecție și anume a ceea că una dintre cele mai importante îndatoriri ale iubirii este de a asculta și a înțelege.

Oamenii de știință numesc ereditate proprietatea organismelor de a transmite din generație în generație, de la părinți la descendenți, caractere anatomo-morfologice. Pentru mine, acest mare mister al transmiterii cu precizie a caracterelor ereditare se numește nemurire în miniatură.

Părinți dragi, pentru voi nicio povară nu a fost niciodată grea. Îmbătrânind, pașii vă sunt mai mărunți, mai nesiguri și ezitanți. Și când mă gândesc că voi ați fost îndăratul fiecărui pas atunci când, mici fiind, noi am învațat să mergem cu pași la fel de nesiguri și ezitanți. Și pașii voștri, la un moment dat, obosiți fiind, dispar, dar nu fără rost, pentru că ei pășesc mai departe prin noi.

Și acum, ca și atunci, în copilărie, mi se întâmplă – când am o ezitare – să privesc puțin înapoi, căutând un mic reazem.

Vă fie cerul limpede și inima împăcată! Când mi-e dor de voi, mă așez undeva departe de zgomot și vă caut, auzindu-vă pașii mergând și acum în urma mea.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ema

Nu poate fi nimic între noi

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,334 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro