Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ce căuta individul acesta la fereastra mea, în miez de noapte?

2 March 2018

FELICIA DOLEANUDin ciclul: „Sunt plină de amintiri”

 Partea I

Cum vă spuneam, am insomnie şi tot perpelindu-mă prin pat, constat, a nu-știu-câta-mia-oară, ce dificil mă despart de oameni, pisici, câini, cărți, joburi şi case. Așa mi-am amintit cât de brutal m-am despărțit de o casă pe care am iubit-o.

Aveam treizeci de ani.

Destinul făcuse să plec din nou la drum, cu o valiză-n brațe şi cinci sute de mărci în buzunar, care se topeau ca zăpada. Un nou început, o nouă trântă cu viața.

Noul meu șef nu cunoștea situația dificilă în care mă aflam, dar era fericit că am acceptat sa lucrez pentru el. Aflând că doresc o locuință în apropierea locului de muncă, mi-a şi prezentat un agent imobiliar. Acesta, Enzo, un domn trecut bine de cinzeci de ani, m-a condus la o vilă frumoasă, în vecinătatea localului, într-o zonă foarte pretențioasă a orașului, a scos un mănunchi de chei şi mi-a prezentat, la parter, o cameră mare, foarte frumoasă, mobilată şi renovată proaspăt, cu mult bun gust, bucătărie americană, o baie mică şi modernă. Mi-a plăcut, dar era mult prea scumpă pentru posibilitățile mele. Întorși la restaurant, șeful m-a privit şi m-a întrebat:

-Eee? Cum e ?

-E drăguță! am răspuns. Poate luna viitoare…

-De ce luna viitoare, ești nebună? Acum!

Apoi, îndreptându-şi fața către Enzo:

-Cât costă, amico?

-Două chirii şi comisionul meu… două mii de mărci.

femeie-durere

 

Până să-mi dau seama ce se întâmplă, italianul a scos un cec, a scris suma şi m-am trezit cu cheile în mână. Nici măcar nu-mi amintesc dacă am bâiguit vreun mulțumesc, însă știu, cu exactitate, că m-am înroșit toată şi i-am spus că nu pot accepta.

Șeful meu era un om mic, cu un suflet foarte mare. M-a cuprins părintește de umeri şi mi-a zis:

-Sigur că poți accepta! Îmi vei înapoia acești bani lunar, în funcție de posibilitățile tale. Îmi poți restitui o sută sau o mie. Eu știu că o să mi-i înapoiezi!

M-a impresionat foarte tare gestul lui. Cred că a fost singura dată în viața mea când am avut probleme financiare grave. Nu mi-aș fi permis niciodată să cer ajutor sau împrumut de la cineva, nici dacă aş fi murit de foame. Nu vorbisem cu nimeni despre problemele mele. Prin ce senzori a simțit oare că aveam nevoie de ajutor? Cum a putut să o facă atât de simplu, de natural?

În noaptea aceea, am mers acasă, acasă la mine. Am deschis încet ușa de la intrarea în vilă şi am pășit direct în holul mare şi primitor, unde trona o canapea comodă, așa zisa sofa Loriot. Scările albe, lăcuite frumos, acoperite cu mocheta verde, se unduiau ca o liană spre etajul superior. M-am așezat câteva clipe pe canapea, am închis ochii şi am respirat aerul cu iz de curățenie, de lemn și de parfum (parcă prea mult parfum!) .

-Iote, Felicico dragă, mai faci și nazuri acuși! (mi-am zis în sinea mea) şi m-am tras de urechi până în casă. Am deschis ușa palatului meu, de parcă aş fi fost deja proprietara imobilului. Mobila mă întâmpina zâmbitoare, bej şi ciocolatiu. Mocheta lila deschis îmi părea un câmp de viorele. Biroul crem si fotoliul de piele brun parcă mă invitau să le cunosc mai bine. Am explorat fiecare centimetru (şi nu erau puțini!) din noul meu imperiu. Eram fericită! Eram, în sfârșit, acasă! Fericirea a durat doar câteva ore, până au început să apară mașinile în parcarea de sub geamul meu. Nu erau prea multe parcări, dar erau mereu ocupate. Abia se elibera una, hop următoarea! M-am consolat repede. Eram atât de ocupată cu cele trei joburi, că abia ajunsă acasă, cădeam ca lemnul.

La parter, unde locuiam eu, mai erau încă două uși, pe care însă nu le-am văzut niciodată deschizându-se. Nu știam dacă am vecini sau nu. La etaj, era o doamnă cu trăsături asiatice, de o frumusețe uluitoare. Din când în când, destul de rar, ne întâlneam şi chiar ne salutam amabil.

Ce nu înțelegeam, însă, era faptul că mi se întâmpla foarte des să întâlnesc persoane cunoscute, clienți fideli, pe care-i serveam de câteva ori pe săptămâna, care intrau sau ieșeau din imobilul în care locuiam.

Eu, între trei joburi, mereu grăbită să las o sacoșă cu fructe sau un buchet de flori, să-mi fac o baie şi să fug la următorul job. Ei, dând nas în bot cu mine, ori se fâstâceau, ori se hlizeau la mine, ori se făceau că nu mă cunosc. Îmi ziceam în sinea mea: „ai dracu’ nemții ăștia, aseară, la restaurant, toți, lapte și miere, iar acum se fac că plouă”. Apoi tot eu mă gândeam: „poate au văzut că am sacoșa de la Aldi, (magazinul săracilor) sau poate, pentru că eram în trening …sau poate că sunt străină. Să-i ia dracu’!”

Au trecut așa aproape trei ani în care nu mai auzeam mașinile din parcare, ci doar castanul imens care mă anunța că se schimbau anotimpurile. Primăvara, castanul meu era primul care îmbobocea, apoi avea florile mari albe, cu mijloc bordo şi ningea cu petale albe, vara. Mă bucuram de foșnetul frunzelor şi de umbra deasă, toamna mă bombarda cu fructele lui maronii, iar iarna se îmbrăca în glazură de gheață sau mantie de zăpadă, cu brațele mari întinse spre cer.

Într-o noapte, pe la ora trei, întorcându-mă acasă, abia așteptam să mă așez pe pat, urmând ca peste câteva ore să pregătesc micul dejun în hotel. În timp ce-mi făceam duş, auzeam niște voci şi niște chicoteli, de parcă ar fi fost la mine în sufragerie. Mi-am luat halatul de baie şi am deschis ușa. Am văzut-o pe asiatică, împreună cu o pereche tânără, răstigniți pe sofaua din hol. I-am salutat amabil și i-am rugat să continue distracția pe la casele lor, că eu aş cam vrea să dorm un pic în patul ăla, pe care îl plătesc al dracului de scump. M-au privit de parcă i-aş fi anunțat că un meteorit va lovi planeta noastră, peste o mie de ani. Nici nu am închis bine ușa şi au început să chicotească şi mai abitir ca înainte. Am așteptat calmă (cât pot eu de calmă, că nu prea stau bine cu nervii) şi am mai ieșit încă o dată. De data aceasta, nu am mai zâmbit, i-am privit fioros şi le-am dat un ultimatum: dacă în cinci minute nu ați dispărut, vă ajut eu să găsiți drumul spre casă sau spre spital!

Din păcate, se pare că nu am fost prea convingătoare sau poate au fost ei prea plini de alcool şi droguri, că peste cinci minute jucam fotbal cu ei pe scări în sus. Tânărul părea foarte amuzat, căzut pe spate în holul doamnei, care țipa cățărată pe un fotoliu, în timp ce eu o ajutam pe cealaltă micuță cu câteva şuturi în partea dorsală, aplicate rapid, stil foarfecă (uitând cu desăvârșire că abia ieșisem de sub apă şi aveam doar halatul de baie de bumbac, culoarea caisei).

A doua zi dimineață, asiatica a sunat la ușa mea, s-a prezentat ca fiind Simone, şi-a cerut scuze pentru că m-a deranjat, mi-a promis că n-o să se mai întâmple şi, dintr-odată, a început să plângă ca un copil. Şi-a ridicat brusc tricoul alb, cu ambele mâini și m-a izbit un miros indescriptibil. Avea un sân stâng, mic şi frumos ca de adolescentă. Doar unul. În  dreapta avea un pansament şi se vedea ceva ca un măr în putrefacție .

Mi-a spus, printre lacrimi, că are cancer şi că durerile sunt insuportabile, de aceea îmbina câteodată drogurile cu alcoolul şi nu mai ştia ce face…

Mirosul acela mi se impregnase în nări, imaginea acelui sân bolnav nu mă mai părăsea, disperarea din lacrimile acelei femei mă făcea să mi se pună un nod în gât, de câte ori îmi aminteam de întâmplare.

La puțin timp, tot într-o noapte, mă trezesc că-mi bate cineva la geam. Am sărit speriată din somn, convinsă că i s-a întâmplat ceva fostului soț (doar el îmi bătea  la fereastră, atunci când avea probleme).

Trag cu forța perdeaua şi-mi apare un domn pe care  îl cunoșteam din fostul local. Timp de patru ani l-am văzut în compania soției sau a celuilalt client, care era avocatul șefului meu. Îl privesc uimită. La fel de blond, la fel de spălăcit, la fel de arogant, la fel de matrafoxat ca de obicei, îşi trece o grebla prin păr ca-n bancul cu șoricelul (sunt eu, Alfonso, de la discotecă), mă privește galeș şi cu o voce răgușită îmi zice:

-Bună! Eu sunt… Tu știi… Eu, Joschka… Știi tu! (şi-mi făcea şantaliu cu ochiul). Ai timp?

Eu, în chiloți, cu un tricou mai lung pe mine, cu părul vâlvoi, cățărată în mijlocul patului şi încadrată în rama ferestrei, mă uitam în jos, la acest jalnic şi grotesc tablou.

-Poftiiiiiim? întreb necrezându-mi urechilor.

-Aaaaaaaaaiii timp? bâiguie el, uitându-se cu atenție la mine şi părând că se trezește. Am telefonat  mai devreme şi… şi…

-Şi… eu n-am telefon, zic sec, dar soția ta are. Vrei să te duci acasă cu taxiul sau cu mașina de poliție?

-Oh! îngaimă el, răvășit si cu ochii măriți… Cred că e o neînțelegere! Vă rog să mă scuzați!

Şi dispare rapid  după colț.

Pe de-o parte, eram furioasă, că nu înțelegeam ce caută spălăcitul la geamul meu, pe de alta, îi mulțumeam lui Dumnezeu că nu i s-a întâmplat nimic fostului soț…

Dar totuși: cine şi-a permis să facă așa o glumă proastă? Ce căuta individul acesta la fereastra mea, în miez de noapte? Cine știa că locuiesc acolo?

– va urma –

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubitul meu din vârf de munte

Sunt viu, dar e ca și cum aș fi mort

Un selfie nu se poate alinta

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,767 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro