Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ce facem cu bucuria copiilor de a juca pe scenă?

DUMITRU-ALEXANDRU FILIMONCronică de teatru în spiritul lui I.D.Sârbu de la revista Teatrul nu mai există în România. Ileana Lucaciu reușește să mai țină standardul acestui spirit viu printre cronicarii din România. Gândul de a trece în umbră importanța și relevanța marilor cronicari în spațiul teatral contemporan este departe, însă ceea ce observ este o depersonalizare accentuată a acestei meserii.

Pe lângă acest aspect, majoritatea secretarilor de teatru ai unei instituții de cultură ajung să nu mai scrie despre spectacole sau recurg la o negare a acestui act scriitoricesc pentru a nu-și periclita, în prezent și în viitor, poziția câștigată administrativ într-un teatru. Unii  recurg la PR și relații personale (cultivate în cadrul festivalurilor), în detrimentul unei critici sănătoase, reale, autentice, față de fenomenul teatral actual și spectacolele care se montează în diverse teatre din țară.

Practic, fiecare își creează o „situație culturală” de la care poate prospera, fără să mai fie direct interesat de o critică teatrală acurată. Acest aspect este evidențiat și de teatrologii vechi din România care spun franc, fără rezerve, că nu mai există cronică teatrală. Mi se pare o observație pertinentă pe care nu aș înscrie-o într-un registru melancolic sau pesimist în ceea ce privește imaginea unei cronici de teatru. În fond, puțini sunt cei care se rezumă la a își asuma un eșec, aclamat de restul ca fiind un succes veritabil.

Însă există momente când în toată această atmosferă teatrul respiră, trăiește și evoluează. Un fenomen aparte în climatul cultural îl reprezintă festivalurile de teatru din cadrul școlilor și liceelor. De multe ori această zonă este ignorată și aruncată sub preșul noncalitativ artistic de către lumea teatrală în ansamblul ei. Sunt puțini ochi care se lipesc de acestă parte mai puțin cuprinzătoare, care are potențialul să releve câteva talente reale ce și-ar putea găsi locul pe scene mari din București și din țară. Poate, cu timpul, vom vedea un progres și în acest sens, din partea cronicarilor sau din partea unor actori, regizori, care încă sunt în căutarea bucuriei vii de a trăi și respira prin teatru în ochii unor tinere talente.

Onest_premiere

Pentru al doilea an consecutiv, sunt invitat să fac parte din juriul Festivalului de teatru de la Liceul „Jean Monnet”. Acesta este unul dintre evenimentele emblematice ale liceului, organizat, prin tradiție, de catedra de limba și literatura română. Ajuns la a XIX-a ediție, festivalul, de trei ani încoace, adună cu mic cu mare și participanți din afara municipiului București, încercând să promoveze teatrul de calitate în rândul elevilor și profesorilor de la clasele primare până la liceu.

La acest festival, am avut ocazia să cunosc o mână de tineri remarcabili, care prin multă muncă, voință și perseverență, ar putea ajunge în viitorul apropiat, pe marile scene ale țării. Totul e o loterie, dar de ce să nu fim optimiști și să recunoaștem valoarea atunci când o vedem.

Anul trecut, un tânăr pe numele lui Artiom Radu frapa publicul prin naturalețe, inteligență scenică și dinamism. Asemenea unui diamant încă neșlefuit, îi doresc să urmeze această cale, cu o îndrumare scenică adecvată și cu bucuria pură de a juca. Emil Hosu (și nu nu numai el, bineînțeles) avea această vorbă, înainte de spectacol, pentru tinerii cu care juca pe aceeași scenă: „Haideți, copii, cu bucurie”.

Onest_1

Anul trecut, dar și în acest an, Alexandru Paștea surprindea prin inteligență și imaginație. Îmbinarea originală dintre cele două calități cu care este înzestrat în mod natural îi pot contura un profil al unui actor profesionist, al unui artist în adevăratul sens. Petra Pătrioianu de la Centrul de artă dramatică „Teatrul din Pod” Chiajna, a izbutit să scoată de una singură un spectacol tern, aplatizat, ingenios, dovedind o generozitate emoționantă pe scenă (de fiecare dată se uita lung la partenerii de scenă și le sufla primele cuvinte ale replicilor). Era o adevărată plăcere să o poți privi pe scenă cum juca cu o naturalețe care te cucerea iremediabil. Cu aceeași bucurie și dezinvoltură a pășit pe scenă și Theodor Mănescu, care, precum la ediția de anul trecut a Festivalului, a surprins prin capacitatea de a se transpune, sub ochii noștri, în diferite roluri. Printr-o schimbare de inflexiune a vocii, prin accentuarea unui gest, prin vizibila schimbare a intenției, elevul a fost, pe rând, și soție, și soacră, și fiu obraznic, și vecină, un conglomerat de emoții vii.

Un spectacol cu adevărat închegat, armonios, cu o croială regizorală coerentă și foarte colorată a fost „Ce înseamnă să fii onest?”, spectacol aflat sub îndrumarea scenică a actorilor Valentin Corneanu și Crenguța Hariton. Un alt spectacol care se apropie considerabil de dezideratul unei înalte calități și viziuni artistice, a fost spectacolul „Trei nopți cu Madox”, pus în scenă sub îndrumarea profesoarei Jolán Vasiliu. Deși vorbim de un text complex din punct de vedere al scriiturii, scris de marele dramaturg Matei Vișniec, montarea și distribuția fost izbutită. Copiii ce au jucat pe scenă au impresionat prin trăire artistică ce deriva din înțelegerea personajelor pe care le interpretau pe scenă. Nu cred că au răspuns nici ei la întrebarea: „Cine este Madox?”, dar cu siguranță au pus pe buzele participanților această nedumerire și forță  a absurdului.

Madox

Copiii au fost minunați, de o spontaneitate și forță artistică uimitoare. Ceilalți membrii din juriu, doi dintre ei foști elevi ai liceului, au apreciat și au ținut să menționeze spectacolele realizate pe baza unor texte alese pe înțelesul elevilor, potrivite pentru vârsta, pasiunile și preocupările lor. Câțiva elevi talentați au jucat sau au recitat cu meșteșug de texte din Cehov, Shakespeare sau Éric-Emmanuel Schmitt, dar, fără să empatizeze cu textul, acestora le lipsea gândul și bucuria de a transmite o emoție.

De cealaltă parte, au fost copiii din clasele primare, care au reușit să adapteze fragmentele de texte în universul lor. Într-o montare foarte reușită a unor fragmente din „Matidla” de Roald Dahl, câțiva elevi au surprins prin curaj, detașare, atenție sinceră și vie către celălalt.

Un alt elev din clasele primare, Horia Danciu, a umplut o sală întreagă cu aceeași degajare, seninătate și generozitate, de o naturalețe scenică debordantă.

Madox_1

În mod firesc, un mare merit al  spectacolelor îl au profesorii, învățătoarele, coordonatorii și părinții elevilor. O scenografie atât de bogată și bine gândită ca cea din „Fata babei și fata moșneagului” sau din „Gaițele” (amândouă puse în scenă de Centrul de artă dramatică „Teatrul din pod” Chiajna) nu ar fi fost posibilă fără viziunea artistică a profesoarei Claudia Alexa.

Am admirat efortul și voința actorului Iulian Gliță, care a făcut parte din juriu. Entuziasmul lui molipsitor și bucuria de a trăi prin teatru mi-a animat speranța și credința în astfel de festivaluri. „Să fie cu bucurie!”, îndrăznesc să adaug.

A fost o adevărată plăcere artistică să-i văd jucând laolaltă pe scenă. Poate voi reveni și la edițiile viitoare. Poate voi regăsi în rândurile juriului și un cronicar de teatru cu o bucurie în ochi de copil.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Două pe față, două pe dos” – Invitație la teatru

Povestea care se repetă la nesfârșit

Florin Călinescu: „Trăiesc cu frica Lui Dumnezeu/ Şi El cu frica de mine.”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
863 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro