Cum să n-o iubești, să n-o admiri măcar pentru curajul ei de femeie tânără și nefericită în dragoste.Poate ați citit cartea, poate ați văzut și filmul cu Julia Roberts în rolul autoarei, poate ați trăit ceva asemănător, poate știți ce rea poate fi anxietatea și ați reușit deja să vă ajutați singură într-un fel asemănător sau mai puțin curajos , sau poate, și asta ar fi cel mai bine, n-ați trecut prin nicio furtună existențială. Dar tot e bine să citiți despre ce li s-a întâmplat altor femei, pentru inspirație, dacă va fi vreodată nevoie. 🙂
“În urmă cu 16 ani (n. red. pe 3 septembrie 2004) m-am îmbarcat într-un avion cu destinația Italia pentru a începe călătoria care va deveni într-un final romanul EAT PRAY LOVE.
Așa arătam cu doar câteva luni înainte. Aveam 33 de ani. Fusesem într-o stare de depresie, anxietate și rușine timp de aproape trei ani. Mă simțeam ca o ratată pentru că îmi aruncasem în aer mariajul și nu-mi doream copii. Ce fel de femeie nu-și poate ține soțul și nu vrea copii? Și eram bolnavă din dragoste (exact așa, bolnavă și suferindă), iubind un bărbat indisponibil emoțional, care mă disprețuia atât de mult încât nici nu mă putea privi în ochi. Și tot ce făceam era să-l implor să mă iubească. Nu mâncam. Corpul mea era în suferință constantă. Nu e o exagerare când spun că nu mă opream din plâns. Uitați-vă la postura mea: abia îmi susțineam greutatea propriului corp.
Până în acel moment al vieții mele, m-am lăsat condusă de două forțe: să plac oamenilor și imposibilitatea de a-mi controla impulsurile. Ceea ce însemna că pendulam mereu între a mă abandona în încercarea de a fi bună și a mă abandona în acțiunea de a obține satisfacție imediată.
Așa arată abandonul de sine. Așa arată o femeie când nu are grijă de sine, când nu se respectă, nu se iubește sau nu știe cum să fie destul de liniștită pentru a se putea conecta cu Intuiția și Sursa (mai degrabă decât cu impulsul și nevoia).
Dar iată ce am avut: un fir subțire ca o șoaptă m-a conectat abia perceptibil cu Dumnezeu… și am mai avut o idee ciudată, ilogică, abia perceptibilă și ea, că vreau să învăț să vorbesc italiana… și mai aveam munca mea de scriitor. (Scrisul meu – singurul aspect al vieții mele pe care nu l-am degradat niciodată și pe care l-am hrănit mereu și considerat întotdeauna sacru.)
I-am scris un mail editorului meu, care deja îmi publicase trei dintre cărți. Scrisoarea nu a avut mai mult de o pagină. I-am spus ce vreau să fac. Unde voiam să călătoresc și de ce. I-am spus că voiam să scriu o autobiografie, deși nu scrisesem vreodată despre mine până atunci.
Nu-mi amintesc exact ce am scris în acea scrisoare, dar îmi amintesc că el a spus: “Fă-o! Du-te!”.
Și am făcut-o. Am plecat.
Vă iubesc pe toți,
ONWARDLG (tot înainte, Liz Gilbert)”
Citiţi şi
Ce cost are promisiunea longevității pentru femei
Dragostea, compasiunea și blândețea
Obsesia pentru greutate: cum o depășești
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
