Un eseu despre ce poate și ce nu poate face inteligența artificială – și de ce tocmai complexitatea umană ne face greu de înlocuit. Ce înseamnă asta pentru viitorul educației, al universităților și al nostru ca resursă umană.
Când vine vorba despre inteligența artificială, consensul pare să fie că urmează ceva mare și neliniștitor. Discutăm despre revoluții industriale, dislocări de meserii, reconfigurări sociale și traume personale de identitate profesională. Se preconizează că AI-ul va intra în toate colțurile vieții noastre și, în mod special, în piața muncii și în educație — unde va face ordine, tăieri și, inevitabil, victime.
În România, e liniște. Ca de obicei, vom descoperi subiectul la vremea potrivită, adică mult după ce a trecut vremea potrivită. Deocamdată, suntem ocupați cu „dezbateri intelectuale” despre acceleraționism, monarhie digitală, obscurantism, Yarvin (blogger american de extremă dreaptă) și ceilalți influenceri ai unui post-adevăr de import.
Și totuși, în spațiul occidental, există o fisură interesantă în narațiunea catastrofică: un studiu recent publicat în Nature – „Skill dependencies uncover nested human capital” – aduce o nuanță care poate fi citită, surprinzător, ca o veste bună.
AI-ul nu e (încă) omul-în-rețea
Ce arată studiul? Că modelele de AI sunt foarte bune la două tipuri de sarcini:
1. cele super-generale (cum ar fi generarea limbajului natural),
2. și cele super-specializate (de exemplu, programarea într-un limbaj anume).
Dar când vine vorba de sarcini intermediare, care presupun o combinație de abilități – intuiție, empatie, negociere, atenție la context, colaborare – AI-ul nu performează la același nivel.
Motivul? Competențele umane nu sunt modulare, ci interdependente. Ele nu pot fi „extrase”, „învățate” și „replicate” izolat. Gândește-te doar la un exemplu banal: nu poți învăța negocierea fără a înțelege emoțiile celuilalt. Nu poți lua o decizie bună într-un context de echipă fără a evalua încrederea, timing-ul și cultura.
AI-ul, oricât de rapid ar fi în procesare, nu are context, nu are experiență vie, nu are intuiție.
Rețeaua de abilități umane – ceea ce AI-ul nu poate copia
Vestea bună este tocmai aceasta: cu cât ești mai integrat, cu cât ai o rețea mai densă și mai profundă de competențe interconectate, cu atât ești mai greu de înlocuit.
Capitalul uman nu înseamnă „știu să fac X” sau „am urmat cursul Y”. Valoarea vine din arhitectura invizibilă a competențelor care se antrenează împreună, care se adaptează, care comunică în situații reale. Cu alte cuvinte: nu contează doar ce știi să faci, ci cum știi să le combini, să le integrezi și să le pui în slujba celorlalți.
Și atunci, unde se formează această rețea?
Răspunsul e: în mod ideal, în universitate. Nu într-un webinar de 40 de minute. Nu într-un tutorial de pe YouTube. Și nici într-un curs de micro-abilități la modă. Acestea pot fi utile punctual, dar nu creează un om capabil să reziste provocărilor epocii AI.
Universitatea – atunci când nu e ocupată cu diplomații goale, ideologii isterizate sau administratori absenți – este spațiul unde se formează o structură vie de gândire, de colaborare, de discernământ. Este locul în care empatia se antrenează prin întâlnirea cu diferența, gândirea critică se cultivă în dezacord civilizat, iar intuiția se formează prin încercări, erori și reflecție ghidată.
Poate supraviețui universitatea în fața AI? Poate. Și trebuie.
Dacă acceptă provocarea reală: să nu mai fie doar un „furnizor de conținut” – pentru asta avem deja ChatGPT. Ci să devină o platformă de integrare a omului în complexitatea epocii sale.
Da, învățământul superior are propriile lui crize: corupție, dogmatism, abuz, impostură. Dar aceste vulnerabilități pot deveni începutul unei transformări. Poate chiar începutul unei renașteri a ideii de elită — una care nu mai funcționează prin titluri, ci prin valoare demonstrabilă. O elită care colaborează cu AI-ul, nu îl combate și nici nu se teme de el.
Și ce facem cu restul?
Nu știm. Deocamdată, e o poveste cu final deschis. Dar dacă ne pasă, dacă investim în rețele de sens și în educație vie, atunci viitorul nu e (doar) al mașinilor.
Citiți și Kevin Warwick, omul care a devenit cyborg. Viitorul e deja aici
Citiţi şi
Viitorul care ne depășește? Episodul 5 – Noi, femeile care nu acceptă un viitor fără ele
Acum, toți ne luăm informațiile de la ChatGPT
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
