Cireșe amare – scrisoarea 6

Lenuș Nichita

14 March 2013

Am găsit în schimb grădina unui moşuleţ italian. Mic, agil şi uscat. Mâini înnegrite de soarele celor 80 ani, ochi vicleni.

80 de ani!

Primul loc de muncă. Locul unde am ajuns în prima seară. Loc de muncă dorit, râvnit, căutat. Asigurări de bine. Pretenţiile erau mici, puţin menaj, puţină bucătărie. Nu simţeam nimic, nu pricepeam nimic. Să fii înconjurat de oameni care vorbesc o limbă necunoscută…Oboseală şi lipsa oricărui sentiment. Aveam sufletul gol, ca o cochilie. Şi apoi mâna noduroasă care mi arată patul. Pretenţiile nu erau mici. Moşuleţul voia „nevastă”! Totul inclus. F . a trebuit să-i explice că sunt obosită după drum şi n-aş putea face faţă „armăsarului” din el. Dezamăgire, dar discuţia a continuat spre liniştirea lui că va avea nevasta dorită. În orice moment putea chema carabinierii în cazul unui refuz categoric şi a unei comportări dure din partea noastră. „Te trimite-n ţară moşul! Taci! Vedem ce facem! Sunăm la Roma, sunt români acolo, nu te speria, nu rămâi aici!”

Nu mă speria decât mirosul de vechi, de bâtrân. Nu puteam face nici o legătură cu altceva decât cu o temniţă râncedă. Trei zile de emoţii. Nu se poate spune că nu era gentil. Ne studiam. Citeam afară cu pretextul că învăţ limba pentru a putea conversa. Îmi arunca priviri, clar nemulţumite. Nu era interesat de conversaţie. Am aflat apoi că avusese o româncă în casă, de asta voia tot româncă. Am cunoscut-o apoi. Era o fată de 24 ani, micuţă, blondă, gălăgioasă. Îi ţinea hatârul. Scotea moşul din toate cele. Printre râsete şi vorbe goale mi-a spus că are doi copii acasă, la ţară, un soţ care o bătea. O singură dată a oftat şi-a zis: „Numai eu ştiu cum am câştigat bani şi ce-am îndurat.” Povestea că, la început, moşul i-a confiscat paşaportul, apoi i l-a dat doar când ea se obişnuise cu păcătoşenia. Era sigur că nu putea pleca fără acte de la el, pentru că ar fi înhăţat-o carabinierii.

Acum râdea. Avea o mască aşa cum am descoperit apoi că trebuie să ai ca să rezişti. E ca şi cum ai fi un balerin, sau un actor. Probleme în viaţă apar mereu, dar n-ai voie să fii trist când munceşti. A face companie e o muncă. Mi s-a mai spus, am fost învăţată:”Chiar de nu pricepi ceva sau nu-ţi place, zâmbeşte! Fă-le complimente!”. Eu nu puteam, Nu mai ştiam să râd. În România nu mai râdeam de multă vreme. Pentru mine era destul că trăiam.



Citiţi şi

Vreau o fată gingașă, nu o “bagaboantă”

Sărăcie

Fostul tău iubit nu este înger, nici demon

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
759 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro