Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Cireșe amare – scrisoarea 7

16 March 2013

Cum să spui copiilor că ţi-e greu? Am văzut oameni în marile canale din Roma, în nişte ţevi uriaşe… Dorm înşiraţi unul după altul, trimit bani în ţară pentru că ziua muncesc ca zidari, dar nimeni nu spune acasă cum trăieşte. Pe mine copiii mă întrebau: „Ce faci, mamă? Munceşti?” Eu răspundeam că sunt bine şi că e frumos!

Dar continuam să fiu un zero. Cred că asta-i marea spaimă a celui plecat. Trăieşti într-o lume închegată, cu vecini, cunoscuţi, profesori ai copiilor tăi, vânzătoarele care te cunosc şi care-ţi ştiu gusturile, eşti un univers printre altele. Deodată, eşti un nimeni. Ca un copil de un an pierdut de părinţi. Nu mai ai repere, nu ştii ce se poate întâmpla cu tine dacă ţi-e rău… Acasă, eşti un sărac printre alţii… Aici, nu exişti. Muncind la negru, aşa cum fac majoritatea, nu exişti.

Am stat în Roma 3 săptămâni.

Nu îmi păsa că sunt în cetatea eternă. Voiam doar să muncesc. Locuiam cu o algeriancă, într-un apartament mai mic decât se poate închipui. Asta pentru că român cu român a pus vorbă şi i s-a făcut milă de mine. Toţi spuneau cu detaşare: „Ai avut noroc! Toţi, când vin aici, dorm în copac etc. Şi eu am dormit o saptămână într-o pânză de sac întinsă între copaci!”

Mă temeam.

Plecam în fiecare dimineaţă pe străzi, cu încredere că voi găsi de muncă. Citeam toate afişele de pe stâlpi, toate anunţurile…Deduceam cam ce se spune, pentru că nu ştiam decât „Lavoro”. Pe la 15, ameţeam. Deja, din ţară, nu mai mâncam decât o singură dată la două zile. Refuzam să mănânc. Voiam să mă topesc pe picioare. Uitam cum se mestecă hrana. Acum, în Roma, socoteam dacă pot cumpăra câteva felii pâine cu 50 cenţi sau dacă să-mi iau o pungă de paste de 30 cenţi. Şi încercam să par detaşată, aşa cum mă învăţa Leila. Încercam să mă contopesc în marea mulţime de emigranţi, albanezi, marocani, români, chinezi… Eram o parte din Marele Babilon…

Ai simţit vreodată că eşti un zero care se plimbă prin lume?

Citește și scrisoarea 1, 2, 3, 4, 5, 6.



Citiţi şi

Bărbații nu se schimbă, se schimbă femeile care au fost trădate

Femeile și vinul. Vinul, ca un bărbat dezirabil

De ce le plac femeile care se culcă cu ei din și cu plăcere

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
982 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro