– pe urmele edilului din Balcic, râmniceanul Octavian Moșescu –
Pe parcursul acestui an, documentându-mă despre regina Maria, am aflat de prietenia acesteia cu Octavian Moșescu. Râmnicean de origini, acesta a fost primar al Balcicului în două perioade (între 1931-1932 și respectiv 1938-1940).
Am mai fost în Balcic acum câțiva ani, cu ocazia vizitării „Cuibului liniștit” – Castelul reginei Maria. Castelul, devenit emblema orașului, atrage prin farmecul său exotic, dar și datorită minunatelor sale grădini, din ce în ce mai mulți turiști români.
Mi-am propus așadar, să pășesc pe urmele acestui om de cultură, publicist, poet și colecționar de artă, unul dintre inițiatorii curentului Art Nouveau și am decis ca o parte din concediu să îl petrecem pe Coasta de Argint, așa cum se numește țărmul însorit al mării din zona Balcic. La începutul lunii august am plecat în Bulgaria, având la mine două dintre cărțile scrise de Octavian Moșescu: „Vitralii” și „Alte vitralii” (editura Litera), împrumutate de la Biblioteca municipală.
Din Râmnicu-Sărat până la Balcic, chiar pe țărmul Mării Negre, sunt exact 350 km. Traseul a fost cât se poate de lejer, fapt care ne-a ajutat să fim punctuali. Am fost primiți de Maria Gudova, proprietara „Guest House Silver Pearl”. Chiar dacă nu știa o boabă de română și nici de engleză, am simțit ospitalitatea din privirea și zâmbetul ei. Era exact cum ne-am închipuit-o în urma „semi-dialogului” telefonic pe care l-am purtat cu ea (în cele din urmă, blestemul de la Turnul Babel, slavă Google translate, a fost alungat cu ajutorul e-mailului!). Trecută de 50 de ani, blondă, spălăcită și slabă țâr, această femeie avea permanent zâmbetul pe buze. Rațiunea alegerii acestui hotel a fost apropierea față de plajă. Într-adevăr, până la apa mării sunt vreo 50 m, iar distanța până la micuța plajă amenajată se parcurgea în maximum 5 min.
* * *
În urmă cu două milenii, pe când era dus spre exilul din cetatea Tomis, poetul Ovidiu a exclamat, mișcat de frumusețea acestor locuri, „O, oraș al pietrelor albe, îți venerez frumusețea!”. De atunci i-a rămas numele de Orașul Alb, datorat dealurilor calcaroase care se ridică din imediata apropiere a țărmului. Peste veacuri, renumitul geograf Murgoci a denumit zona Balcicului „Coasta de Argint”.
Octavian Moșescu s-a născut în 1894 la Tîmboiești și a urmat cursurile gimnaziului „Vasile Boerescu” din Râmnicu-Sărat. A studiat apoi Istoria artelor la Viena, unde a fost președinte al Societății Academice „România Jună” a studenților români din Viena.
În perioada în care tricolorul românesc flutura în Cadrilater, mai precis în anul 1927, tânărul Moșescu a fost numit profesor la gimnaziul din Balcic, ajungând în scurt timp directorul acestuia. A înființat atunci Universitatea liberă „Coasta de Argint” al cărei ziar cultural, care purta numele universității, era condus chiar de el. Ziarul apărea în cele trei limbi care se vorbeau în zonă: română, bulgară și turcă. Un exemplar din ziarul „Coasta de Argint” este expus pe un panou, în holul intrării în castel dinspre plajă.
În același an, cu ocazia unei serbări marinărești, Octavian Moșescu a participat la o serată desfășurată la țărmul mării. Se afla, ca de obicei, în compania boemă a unor intelectuali români, cu precădere pictori, printre care și râmniceanul Petre Iorgulescu-Yor, despre drama căruia avea să scrie mult mai târziu, în 1969, în „Vitralii”. Pe terasa cochetă, au fost întâmpinați în acordurile fanfarei marinei militare, ai căror membri purtau impecabile costume albe. În apropiere, micile ambarcațiuni acostate în port păreau a se legăna în ritmul muzicii de fanfară. Pe mese se aflau platouri încărcate din belșug cu brânzeturi bulgărești sau cu specialități ale unei renumite carmangerii din oraș. Vinul, cu o dulceață bine echilibrată, era un riesling Sundial.
Surpriza serii a fost soprana Penca Dobreff care studiase canto la Viena. Din prima clipă, Moșescu a fost vrăjit de vocea și de frumusețea bulgăroaicei. Ascultându-și inima animată de iubire, a curtat-o asiduu, în pofida împotrivirii familiei ei și a piedicilor iscate din această cauză. Penca, la fel de îndrăgostită şi ea, avea să-i devină soție. În 1930, rodul dragostei lor a fost o fiică pe care Moșescu, fermecat de aceste meleaguri, a botezat-o Balcica.
Un an mai târziu, Octavian Moșescu este numit primar al Balcicului de către marele Nicolae Iorga. Încurajat de regină, a reușit să creeze o oază luxuriantă de cultură românească, patronată chiar de primarul avocat, el însuși publicist și poet. Mai mult chiar, cu sprijinul reginei, a inițiat o lege prin care a împroprietărit pictorii și oamenii de litere care veneau aici. Aceasta este perioada în care Balcicul devine „Micul paradis al României Mari”, cum, după decenii, Lucian Boia își va intitula cartea. Minunea a ținut până în 1940, când România a fost nevoită să cedeze Cadrilaterul. Ca și părinții ei, Balcica a purtat în suflet nostalgia orașului al cărei nume îl purta, iar în 1945, la doar 15 ani, a debutat cu volumul de versuri „Golful cu migdali”.
* * *
Înainte de prânz, după o dimineață de lectură, respectiv de plajă, am pornit în căutarea vilei Balcica a fostului edil. Cu noul look de vilegiaturiști, îmbrăcați lejer, am urcat în oraș pe trotuarele pavate cu piatră de mare ale străzii Cerno More. Călcam peste găvanele goale imprimate în piatră de cochiliile scoicilor, acum cine știe câte veacuri. Briza sărată a mării se întrepătrundea cu mireasma dulceagă a smochinilor dați în pârg, care plutea pretutindeni.
Nu a fost greu să găsim vila (la numărul 15), unde astăzi este cafeneaua „7 lulele” (Sedemte lulle). Pe terasa de la intrare, la o măsuță aflată în spatele lulelei-ghiveci, stătea actualul proprietar. Familia Malev a cumpărat această casă după plecarea din 1940 a lui Octavian Moșescu. Deși înțelegea limba română și știa cuvinte românești, bulgarul a fost cât se poate de ursuz, prefăcându-se că nu înțelege întrebările mele.
Am intrat în cafenea, unde, în spatele barului de culoarea verde, se afla un barman tuciuriu trecut de prima tinerețe. Purta o cămașă grena din mătase, largă și cu mâneci lungi. Părul negru, rărit deasupra tâmplelor, îl ținea prins la spate într-o scurtă coadă slinoasă. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, dezvelind niște dinți strâmbi și îngălbeniți, cariați pe alocuri. Am comandat o cafea, apoi am ieșit pe terasă, trecând pe lângă o masă la fel de verde ca barul, la care trei tineri bulgari stăteau la taclale în jurul unei sticle cu vin alb.
Curtea era o mică grădină suspendată de pe care se deschidea, în toată splendoarea, panorama micului port din Balcic. Un măr doldora de mere verzi trona în mijlocul grădinii. Lângă el, rebelă, o tufă înaltă de rodii ale cărei fructe dădeau în pârg. De jur împrejur, erau smochini cu frunze late și leandri cu florile trecute, strânse în ghemotoace ofilite. Fundația casei era înaltă, construită din aceeași piatră de mare specifică zonei, iar pereții văruiți. Acoperișul, ca mai toate acoperișurile caselor din Balcic, era din țiglă groasă și roșie. Construită în 1936, vila Balcica păstra stilul neo-românesc, adaptat cu măiestrie la zona de litoral de arhitecta Henrietta Gibory, fiica lui Delavrancea. Prispa era de fapt o terasă generoasă, iar geamurile largi păstrau lemnăria originală vopsită maro. Făcând abstracție de umbrelele galbene, de mesele și scaunele ieftine din plastic, nu părea nimic schimbat. Timpul parcă se oprise în loc, odată cu valurile, așa încât micile ambarcațiuni din port erau nemișcate întocmai ca într-un tablou. Contemplam amândoi peisajul, savurând odată cu aroma cafelei, farmecul și liniștea care domneau aici.
* * *
Din această grădină tainică, acum vreo opt decenii, privea însăși regina Maria. Prietenă cu Penca și Octavian Moșescu, deseori venea aici, îmbrăcată cu o rochie vaporoasă albă sau poate mov – culoarea sa preferată -, lungă până peste pantofii velurați. Întotdeauna purta pe cap un șal alb sau o pălărie cochetă din papură moale, împletită cu măiestrie și împodobită întotdeauna cu un trandafir natural, prins în panglici pe care briza mării le flutura jucăușă. La gât avea șiraguri de perle argintii ca și culoarea mării. Ferită de ochii lumii, aici regina putea fuma nestingherită, mâncând la cafea baclavale sau bând sirop de mentă. Uneori Penca, soția primarului, le încânta auzul, interpretând arii celebre de operă. Când rămânea la cină, regina prefera mâncăruri simple din pește sau iaurt de capră.
Tot în această grădină, boemul primar își invita la cină prietenii săi pictori: Grigorescu, Tonitza sau Steriade.
* * *
Am mâncat și noi, tot pe strada Cerno More, un pic mai sus, pe terasa restaurantului „Blue lion”, unde mâncarea este deosebit de gustoasă. Am pornit apoi la pas, alegând în mod aleatoriu străzile întortocheate ale orașului. Imaginile câtorva case părăsite din zona centrului vechi inspirau tristețe și nostalgie față de vremurile apuse. Pe frontispiciul acestora era inscripționat anul de construcție, majoritatea fiind din aceeași perioadă în care s-a construit castelul (1925-1936).
Străduță cu străduță, orașul își dezvăluie treptat misterul, dar rămâne nedeslușită magia care plutește în jurul cișmelelor cu inscripții în limba turcă. Chiar dacă se urcă destul de mult, ajungând la un moment dat obositor, plimbarea merită din plin. Privită de sus, marea liniștită pare un lac imens căruia lumina generoasă a soarelui îi oferea sclipiri argintii. Abia din acest punct am înțeles pe deplin de ce locul acesta, preferat de pictori, este numit „Coasta de Argint”. Liniștea dimprejur îmi răspundea suplimentar la întrebarea de ce și scriitorii preferau acest loc. Involuntar, m-am trezit numărând pe degete silabele unui haiku răsărit în mintea sau, poate, în inima mea. Ema și-a dat seama și m-a rugat să i-l spun:
„Coasta de Argint” –
alchimia luminii
preschimbă marea.
Am coborât spre castel, învăluiți de sclipirea argintie a luminii și însoțiți de același parfum dulce de smochine pârguite, emanat de peste tot. Pe un gard curgeau în cascadă rugi de mure și, din mers, am cules trei boabe altoite, alegându-mă instantaneu cu muștruluiala consoartei. Prin grădini, merii și prunii se aplecau sub greutatea rodului. La intrarea în multe curți, erau bolți de viță-de-vie pe care ciorchinii de struguri cu boabe alungite păreau mici candelabre gălbui. În alte grădini, rodiile prinseră a se înroși și chiar am văzut câteva coapte de-a binelea. Mai erau cultivate roșii legate pe araci, dar multe dintre ele se mănaseră. Bineînțeles, aproape la fiecare gard erau nelipsiții smochini. De la o băcănie, îmbrăcată în glicină, am cumpărat plăcintă cu brânză, iar la o cișmea turcească am reumplut sticla de apă pe care o aveam la noi.
Ajungând la castel, am plătit biletele de intrare și am hoinărit prin imensele grădini. Am intrat în serele din „Grădina lui Allah”, cu cactuși care au aproape 100 de ani. Ne-am oprit pe la capela Stella Maris, numită, la fel de exotic, în turcește „Tenka Juvak” (ceea ce s-ar traduce „loc singuratic”). Pe scările care duc spre capelă am căutat singura inscripție scrisă în limba română, însă plăcile de marmură erau acoperite de iederă. Apoi, am coborât pe la cascadă, pe lângă vila „Moara” pe „Aleea vinurilor” unde am degustat vin dulce cu diverse arome și am gustat halva. Am poposit pentru o poză pe tronul reginei, unde am fost învăluit într-o lumină lină și misterioasă. Ne-am odihnit apoi la capătul „Aleii secolelor” unde, pășind peste cele 20 de pietre de moară (număr egal cu cel secolelor d.H.) care pavau aleea, se aflau o măsuță din piatră și o canapea așijderea. Bineînțeles, am vizitat castelul pe care vă las să-l descoperiți singuri! De asemenea, vă îndemn din inimă să vizitați Cap Kaliakra!
De la castel, am plecat acompaniați de cântecul greierilor care, parcă, rezona cu acordurile neauzite ale muzicii sferelor, țiitoarea în armonie a Universului. Pășeam mână în mână, purtând în inimi speranța că dorința reginei Maria se va realiza: „Poate că în lumea de azi există mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e mai puternică și, într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi să o văd, ea trebuie să învingă.”
Ajuns acasă, am mers în cimitirul din Râmnicu-Sărat. La jumătatea aleii principale, se află crucea ridicată în 1974 de Octavian Moșescu (1894-1982). Am rămas surprins că pe cruce era gravat simbolul dacic – Crucea lui Zamolxe – care reprezintă nemurirea, modelul Florii Vieții. Sunt astfel pe deplin convins că regina Maria, numită și Regina Inimii, i-a împărtășit fostului primar din Balcic Taina Inimii!
Guest post by Frățilă Genovel-Florentin
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Marea te așteaptă și în extrasezon: cum să te relaxezi pe litoral când nu e vreme de plajă?
Timpul nostru, un timp jucător
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
