Ușoară încălzire, ca după o pauză prea lungă. Teamă de “accidentări” nedorite și temeri de o eventuală lipsă de performanță, căci ștacheta s-a ridicat mult iar publicul s-a obișnuit cu spectacol. Am mai trecut prin asta, dar simplu tot nu e. Mă pregătesc cu ce e la îndemână. O scurtă privire în oglindă… hmmm, se vede că am făcut pauză. Mă concentrez, trec mâinile peste rochiile din dressing Așteptând de acolo un semnal. Hmm, poate aceea mov cu spatele gol mi-ar aduce din nou inspirația. Și se asortează cu… da,da! Hai că merge! Și când te gândești că nu am avut curaj să o port niciodată… Pantofi stiletto, o Peroni, așa, ca în serile rare când trebuie să ai bere bună pentru a privi un meci bun, o lampă cu lumină difuză. Un gând ștrengar: pe tocuri merge mai bine inventarul din dressing, imediat se auto-elimina hainele pentru zile triste… Dar acelea își au și ele rostul lor, de data asta le mutăm și mai în spate un pic, pentru altă dată…
Oamenii de pe aici spun să scriu ceva despre mine. Asta e greu și foarte tricky. O să spun doar ceea ce am învățat despre mine din experiențele trăite. Am învățat de exemplu că mi s-a atribuit un loc, fără să mă întrebe nimeni dacă îl vreau. Și mă refer aici la locul din societate, acela care îmi revine automat când unii sau alții vor să îmi rostească numele. Am aflat de curând că… ar fi trebuit să joc într-o reclamă, dar… sunt prea implicată într-un anumit “gen” de proiecte sociale, prea serioase, ceea ce nu mă face prea comercială. Așa zic unii, eu ma gândesc că nu facem mai nimic, altfel s-ar vedea schimbarea ceva mai bine. Am învățat că sunt împraștiată iremediabil și vreau să cunosc prea multe, ceea ce mă împiedică să avansez rapid într-o direcție. Am învățat că mă pricep la oameni, că pot să îi pun împreună pe cei care se potrivesc… și cică asta este ceva cu care te naști, ceva ce nu poți dobândi pe parcursul vieții. Așa am citit într-o carte de specialitate. Am aflat că pot fi și comercială (sâc!), căci am fost cea mai vândută copertă a unei reviste anul trecut. Am descoperit că la petreceri nu îmi place să eclipsez protagonista, deci nu mă pregătesc în acest sens. Nu am poze lucrate în photoshop și din nefericire nici vorbele nu mi-s trecute mereu pe la cosmetizat înainte să fie rostite. Ăsta e probabil cel mai mare defect dintre cele pe care le “văd” eu. Tot spunând că nu sunt pretențioasă mi-am dat seama că de fapt sunt mega-pretențioasă și mă doare fiecare compromis de parcă mi s-ar lua pielea fâșii.
Noi, oamenii, ieșim la înaintare cu ceea ce avem mai bun, mai frumos. Însă din linia a doua vin mereu loviturile propriilor noastre defecte ce ne dau peste cap atât pe noi cât și pe cei din jur. Dacă am avea curajul să spunem tot adevărul… ne-am iubi poate mai mult. Și ne-ar iubi poate și ceilalți mai mult, căci le-am da curaj să fie la rândul lor ei înșiși în preajma noastră. Poate aici există un mic punct sensibil ce se transformă de multe ori în adevarate probleme. Să îți arăți și părțile vulnerabile, imperfecte, nu înseamnă să le schimbi forțat sensul ambalându-le de fapt ca pe niște daruri de preț ce te fac chipurile mai special decât alții. Cu toții suntem “mai speciali”, acesta este marele nostru dar, avem ceva-ul acela ce ne diferențiază și ne imortalizează pentru totdeauna: unicitatea, irepetabilitatea. Nu a mai fost nicio Andreea ca mine și niciun tu ca tine, și nici nu vor mai fi vreodată. În această unicitate avem cu bune și cu rele tot ce a încăput în structura noastră: trup, inimă, creier si suflet. Și mai putem încă lupta, cu noi înșine și cu tot ce ne înconjoară, pentru a deveni un pic mai “înalți” cu fiecare zi ce trece…
La Mondiale țin cu Olanda, desigur pentru că noi lipsim și dintr-o mie de alte motive însă mai ales pentru unul: că nu sunt oamenii unui one-time. Eu, ca româncă, mă simt clădită în structura mea genetică pentru un “one-time”. Pot să fac orice sacrificii, mai mult decât s-ar cere și s-ar indica rațional, pentru un lucru, moment, punct, eveniment… După care apare reculul și cad sleită de puteri. (Sunt zilele acelea când toată lumea mă caută, iar eu nu sunt de găsit nicăieri). Și viata pare ca o alergătură între munte și câmpie, cu suișuri prea mari si coborâșuri prea aproape de limită. Făcând o medie apare o curbă nesatisfăcătoare, aproape ca o linie, ceea ce înseamnă că nu știu să îmi gestionez eficient energiile, calitățile… Poate părea că vorbesc (doar) despre mine însă nu e chiar așa. Pun pariu că mulți se regăsesc. Vorbeam la un moment dat cu un medic olandez, psihiatru, ce îmi dădea dreptate. Și desigur mi-a împărtășit și alte descoperiri pe care le făcuse cu privire la noi, românii. Nu se pune problema în temeni de bine-rău, ci mai degrabă de lipsa unei șlefuiri în concordanță cu “materialul” foarte bun.
Olandezii își caută un spațiu de “ups and downs” ceva mai restrâns, însă mult mai eficient pe termen lung. Asta înseamnă că reușesc să țină o constanță mult mai mare, începând de la fotbal, business, gestionarea resurselor, cunoașterea personală… Asta mai înseamnă, de asemenea, că după o mare victorie există șanse mult mai mici să aibă parte de o mare înfrângere. Aici ar fi multe de povestit, însă mai avem timp.
Probabil v-ați prins că tot ce povestesc pe aici se referă la poziționare. Trebuie să știm bine cum stăm încă de la început, ca să nu apară prea multe surprize neplăcute. Ca om de comunicare și strategii vă doresc o cât mai comodă poziție în orice situație v-ați afla. Atenție la ceea ce beți și mai ales la calitatea conversației, căci urmele “pașilor” ei rămân întipărite în structura sufletească.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
