Cu vorbitul (despre ni)mic la terapie

Andreea Petrescu

9 October 2012

Citisem într-un articol mai vechi că subiectul vreme e cel mai bun indicator că o conversaţie riscă să eşueze în plictis. Dacă vorbeşti cu cineva despre vreme de mai mult de două minute, ai face bine să ai ceva pregătit: un banc, un telefon de dat, o programare la dentist care nu suferă amânare, un truc cu cărţi de joc. Vremea e ultimul bastion al unui dialog în amorţire.

„Am auzit că o să fie cald azi şi mâine.” „Da, dar cică de poimâine vin iar ploile.” „Serios? E, bine măcar că nu mai sunt căldurile de-acum o lună. Credeam că nu mai scăpăm de vară.” „Lasă că acum vine zăpada, să vezi iar ce-o să fie pe străzi. Parcă a înnebunit vremea asta, nu sunt anotimpurile cum erau, din vară intri în iarnă direct.” „Da, să ştii că aşa e”.

Dacă discuţia a ajuns aici şi continuă în aceeaşi notă, e clar. Tu şi partenerul de discuţie scormoniţi intens printre sinapse după un subiect real de conversaţie sau tu şi partenerul trebuie să începeţi să vorbiţi şi cu alţi oameni sau tu şi partenerul încercaţi să evitaţi coliziunea cu zidul stânjenelii şi speraţi într-o minune. Nu poţi să vorbeşti serios despre vreme dacă nu trăieşti din asta. E imposibil. Vremea e subiectul de stand-by despre care poate vorbi oricine, probabil chiar oricât, direct proporţional ca timp cu experienţa de viaţă, iernile grele cu zăpezi până la brâu şi afecţiunile osoase.

„Small talk”-ul pe asta se bazează, pe subiecte de relativ „stand-by” al minţii, în care funcţionăm la viteză mică spre foarte mică. Antipatic ca sarea-n ochi, dar necesar ca sarea-n bucate dacă vrem să (ne simţim bine ştiind că) menţinem relaţii prietenoase cu ceilalţi, vorbitul mic este o chestiune culturală şi transculturală cu care ajungem chiar să ne mândrim. Sunt subiecte pe care le poţi aborda cu oricine, pe orice continent, dacă stai acolo de mai mult de 24 de ore şi ai acces la o fereastră (vezi mai sus), altele care ţin strict de apartenenţa la propria-ţi cultură, pe care poţi s-o faci chiseliţă şi s-o mănânci cu linguriţa. Dar până unde se întinde vorbitul mic şi cât bine ne face până la urmă?

Câteodată, recunosc, mă năpădeşte un sentiment acrişor al vorbitului degeaba, care coincide cu dorinţa puternică de-a juca v-aţi ascunselea. Haideţi, subiecte mici, eu mă ascund bine-bine şi voi promiteţi să mă căutaţi după fiecare copac şi la fiecare colţ de stradă şi atunci când mă găsiţi strigaţi în gura mare. Şi eu o să mă grăbesc să vă răspund, de teamă să nu vă pierd definitiv şi să nu rămân, dezolată, la marginea societăţii. Dar ce te faci dacă te prinde o întâlnire pe neaşteptate tocmai în perioada de ascunziş? Dacă te intersectezi cu cineva pe care îl ştii puţin, dar suficient cât să nu te lase politeţea să îl ignori şi tu eşti atunci, tocmai atunci, cu mintea plină de orice, mai puţin de subiecte de stand-by? Dacă singurele trebuşoare despre care ai vrea să vorbeşti aparţin de universul tău interior, de conexiuni pe care le faci între ceva de aici şi ceva de acolo, dacă pur şi simplu nu poţi să legi două cuvinte despre nimicuri? Îl laşi pe om să înceapă? Te scuzi şi pleci, te destăinui, îl descoşi, îl reţii, îl laşi singur?

 Până la urmă, discul e pregătit şi se învârte: „Ne-am întâlnit întâmplător. Nu ţineam morţiş să te văd, îmi amintesc despre tine câteva detalii, dar n-aş vrea să le încurc şi să mă fac de râs. N-am cum să dau greş dacă te întreb dacă mai ştii ceva de foştii colegi, dacă lucrezi, dacă stai bine cu dragostea. Mă aştept să-mi spui că e totul bine şi să mă întrebi aceleaşi lucruri. Dacă suntem în metrou şi asta ne obligă la încă două-trei staţii de comunicare, atunci apelez la rezerve: cum te mai distrezi, ce faci de Revelion/Paşte/1 mai/ziua femeii sau orice sărbătoare e în apropiere şi, desigur, dacă e prea cald afară o să aduc vorba de asta, aproape de destinaţie.”

E o cruzime toată chestiunea asta cu vorbitul de faţadă, când am putea la fel de bine să depunem un strop de efort şi pentru el? Are leac? Sunt oameni care trec de bariera obişnuinţei şi pot vorbi, oricât de puţin se ştiu, oricât de rar se văd, oricât de neaşteptată este întâlnirea, şi despre altceva?

Poate că n-ar fi rău să se organizeze cursuri de small talk creativ, pentru leneşi. Să se dea teme pentru acasă, task-uri, să se discute despre cele mai nereuşite conversaţii, cele mai traumatizante, cele mai seci, să ţi se dea soluţii. Şi să pleci la sfârşit cu o diplomă care atestă că ai rupt zăgazurile, ai reuşit să descoperi şi alte teme, ai creat într-un colţ de minte un fişier cu subiecte pe care îl goleşti din când în când şi îl umpli cu altele noi. Desigur, cu evaluări periodice ale progresului, pentru că nicio vindecare nu se produce peste noapte.

Şi într-o zi să poţi spune: „Am izbândit! Au trecut cinci luni şi jumătate şi 28 de întâlniri scurte la care nu am adus vorba de vreme. Ba chiar am reuşit, săptămâna trecută, să mă despart cu zâmbetul pe buze de un fost coleg de liceu, fără sentimentul că am scăpat cu bine din încă un dialog stânjenitor. Şi am ştiut că am ajuns departe chiar astăzi, când m-am intersectat cu Florin Busuioc în persoană şi nu am pomenit o vorbă de ploaia de ieri dimineaţă şi nici de români. Mulţumesc profesorilor, mă consider vindecat”.



Citiţi şi

Confuze la cap, dar, în rest, iubibile

Nu e nimeni acasă

Hai, că e mișto!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,099 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro