Mama m-a crescut să fiu o doamnă. Prin 1985, când aveam zece ani, circula o revistă pentru generația școlară – Cutezătorii – și un cântec pionieresc despre cum „noi în anul 2000, când nu vorm mai fi copii, vom face ce-am visat odat’…” sau cam așa ceva. Am suprapus filmul personal despre anul 2000 (un fel de utopie SF) pe intențiile mamei, am scazut 1975 din 2000 și a rezultat așa: o domniță suplă, pe tocuri, într-o bluză albă, diafană și elegantă, cu fustă regulamentară și ciorapi de damă discreți. Părul strâns într-un coc (cochet) din care se revărsau atâtea șuvițe rebele încât să arate șic și tineresc (ca să vezi ce își poate imagina un copil despre „tinerețe”). Mergeam cu poșeta pe umăr pe un culoar vast, lucios, luminat cu neoane. Dacă mă uit acum la proiecția decorului, îmi aduce exact a pasaj de metrou la inaugurare. Oricum, tocurile îmi țăcăneau săltărețe pe dalele lustruite și mă duceam undeva unde aveam treburi importante. Ținută dreaptă, stilată, eram o doamnă, ce mai. Spun „eram”, dar ar trebui să folosesc un timp al verbului din gramatica unei civilizații obișnuite cu voiajele temporale (ceea ce, conform lui Douglas Adams, face din gramatică o știință inaccesibilă omului de cultură medie datorită complexității pe care o capătă exprimarea corectă atunci când trebuie să povestești ceva ce ți s-a întâmplat înainte de momentul vorbirii, dar în viitor).
Pe la 14 ani era să dau nas în nas cu un glonte ricoșat dintr-un TAB parcat undeva pe lângă Hotel Union, într-o zi din preajma Crăciunului lui 1989. În ’90 am luat contact cu muzica rock, ceea ce spulberat perspectivele domniței din metrou, care vedea cu groază cum devine tot mai transparentă, alunecând înapoi spre neființă. Ținuta mea de acum părea să susțină că negrul e mereu la modă. Permisesem să-mi intre în garderobă o singură rochie, pe care o purtam cu bocanci – cam greu de găsit pe vremea aia, mai ales dacă măsura ta era 36. În vremea liceului am fost la o singură nuntă, cu rochia mea largă și neagră, și cu tot cu bocanci.
Pe la 25 de ani am mai dat o șansă domnișoarei din metrou, la presiunea (in)voluntară a familiei (pe care o confundasem cu dorința mea). El „mă ceruse” din a doua săptămână de întâlniri romantice, și tot neamul era încântat de veste, pe care m-am grăbit să le-o dau de parcă le făceam un cadou.
Romanța s-a lăsat cu dureri de cap fără precedent (la propriu, nu doar la figurat; ulterior am aflat că se numesc „somatizări”). După o ceartă dezastruoasă, soldată cu o zgârietură adâncă pe obraz și o buză spartă (vă las să distribuiți machiajul de scenă la inspirație), el mi-a pus în vedere că „ori ne luăm, ori ne despărțim”. Momentul a fost o revelație nesperată, întrucât până atunci nu mă gândisem că există și varianta a doua. Am făcut priză cu ea ca înecatul cu firul de pai. Și ne-am despărțit, aplicând lovitura fatală ipoteticei grațioase pe tocuri. Era deja anul 2001 trecute fix, și eu nu făcusem ce visase mama. Nu mai rămânea decât să fac ce visasem eu.
Problema cu visurile e că majoritatea sunt foarte friabile. Dacă nu le faci să existe tind să expire sau să se strice, devenind coșmaruri cu mucegai de frustrare. De-aia nici nu cred în planurile cincinale. (Mai există un soi de visuri care sunt de fapt un fel de amintiri despre viitor.)
Dacă nu le realizezi, e mai bine să le uiți. Oricum oportunitățile lor vor reveni în moduri neașteptate, dacă visul e puternic. Multă vreme după ce explorasem pasionată lumea pe la clubul de geografie din clasa a cincea, am început să călătoresc. Masiv și departe. Prima ieșire a fost în India, în 2006. La a doua, în America de Sud, mi-am adus în sfârșit aminte cum visam la platoul Nazca, Amazon și construcțiile incașilor. La a treia, mi-am amintit de visul cu templele de la Angkor Wat. La următoarea, de cel cu piramidele maya.
În 2011, prin Guatemala, mi-am dat seama că duduia de la metrou îmi părea mai bătrână și mai fadă decât mă simțeam eu cu 11 ani după sorocul ei. Era o „tanti”.
Dacă visurile pot deveni realitate, iar viața e un vis, înseamnă că, oricât ai încerca, e imposibil să trăiești visul altcuiva. Și mai e ceva: visurile dragi și uitate revin cu daruri nesperate, dar cele ucise se întorc să te bântuie.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
