Prostule, dacă eşti bolnav, stai, dracu’, acasă…
Eu am rinită alergică. În acestă perioadă a anului, ţâşnesc din mine strănuturi cu viteza şi emfaza artezienelor proaspăt cosmetizate din Piaţa Unirii. Mai mult, îmi curg ochii, mi se înroşeşte nasul, mă mănâncă pe gât şi, în general, mimez cu brio simptomele unui anacronic guturai.
Da’ cum vă permiteţi să veniţi aşa în parc, pe lângă alţi copii?
Doamnă, am alergie. După cum vedeţi, strănut numai în şerveţel şi sunt mai puţin contagios decât banca pe care staţi.
Hai, copii, ia jucaţi-vă mai încolo! Şi, printre dinţi, cu câţiva paşi în spatele meu: Prostule, dacă eşti bolnav, stai, dracu’, acasă…
În dimineaţa asta am fost prost. Mă rog, bolnav, dar cred că accentul era menit să cadă pe primul calificativ. O femeie, despre care eu nu ştiu decât că are doi copii mai mari decât fii-mea şi că vine cu ei în Herăstrău, iar ea nu ştie despre mine decât că am o fată şi o rinită, a lipit nonşalant pe mine un sticker. Parafrazându-l pe Martin Page, azi a hotărât că sunt prost. Fără ezitări, fără ocolişuri, doar cu aparentul confort pe care ţi-l dau câţiva paşi distanţă şi impresia că nu vorbeşti prea tare, sau celălalt e mai tare de urechi.
(Aici ar merge o primă generalizare, dar, deocamdată, prostul e şi un pic timid şi nu îndrăzneşte să o facă).
– Hei! Hei, salut!
– Scuze, cu mine vorbeşti?
– Da, mă.
– Iartă-mă, ne cunoaştem?
– Sigur!
Intervine ea (cu ochelari de soare lipiţi de faţă): Da, ne-am văzut la ziua lui X, acum câţiva ani.
– A, da, cred că îmi amintesc… Nu îmi amintesc deloc, dar deja cred că am fost neam de târlă.
– Lasă-l, dragă, haide… Şi, printre dinţi, cu câţiva paşi în spatele meu: Mamă, câte fiţe…
Staţi puţin. E aceeaşi dimineaţă. Acelaşi parc. Aceeaşi larmă copilărească. Doar câteva minute umplute de acelaşi soare, aceleaşi strănuturi şi aceleaşi leagăne. Sunt un fiţos (prost bolnav) pentru cineva căreia nici măcar nu i-am văzut faţa. În schimb, se pare că, măcar o dată în viaţă, ea a mai văzut-o pe a mea, aşa cum şi eu am mai văzut de atunci câteva sute. Pe puţin.
(Mă apropii de generalizare, episoadele îmi susţin demonstraţia).
Nu mai ştiu exact când am început să dezvolt o intoleranţă pentru etichetări. Mi-amintesc ca azi cum, cu multă vreme în urmă, un prieten (un spirit absolut remarcabil!) mi-a povestit, la un pranz praghez târziu, toată viaţa lui intimă de până atunci, încercând să-mi desluşească alegerile lui sexuale, altele decât ale mele. Mai ştiu cum, în primii ani de televiziune, am fost pentru 80% dintre colegi, „băiatul mamei”, intrat fără dubii pe pile, „că doar ştim prea bine cum a fost concursul tău de angajare”. Nu uit cum cea care avea să-mi devină soţie peste nişte ani a plâns într-o noapte în care i-am mărturisit că şi eu am întărit corul celor care o considerau, la un moment dat, o răsfăţată tocilară. Sau cum a suferit tata o viaţă întreagă pentru că felul lui de a fi, mai circumspect cu efuziunile declarative şi cu micile golăneli de adult, i-a adus porecla „Preţiosul”. Sau cum m-au usturat obrajii când, în şcoala generală, i-am spus unui coleg să se spele, iar el mi-a replicat, fără urmă de amoc, că în casa în care locuia nu exista apă curentă. Sau când i-am spus unei prietene că „se poartă freakish”, ca să aflu că tocmai fusese altoită de taică-său, cu o seară înainte, la pachet cu mama ei. Sau…
Cândva, printre sedimentele lăsate de toate aceste amintiri şi de încă multe altele, m-am hotărât – nu să devin prost, cum mă mănîncă degetele să scriu, şi văd c-o fac 🙂 – ci să mă ţin la distanţă, cât oi putea, de etichetările celor din jurul meu. Labeling. Sport naţional. Mai mult. Cult.
(Un pic mai aproape…)
Cine mă cunoaşte, ştie că una dintre maniile mele este cea a ordinii. Mie îmi place ca lucrurile să stea fiecare la locul lor, clar, sistematic, farmaceutic. Şi totuşi, în ceea ce-i priveşte pe oameni, urăsc farmacia. Mă străduiesc să nu pot să sufăr un dulap cu nenumărate sertare şi rafturi, în care îi punem pe oameni ca pe remedii şi suplimente: proşti, fiţoşi, superficiali, bolnavi, ciudaţi, aroganţi, piloşi, perverşi. Se recomandă citirea cu atenţie a prospectului. Dacă apar manifestări neplăcute, să nu ne mirăm prea tare. Nu-mi plac nici insectarele, în care nişte ace neînsufleţite capsează pentru totdeauna omizi care ar fi putut să fie fluturi sau albine care se dau drept viespi. Nu-mi plac culorile primare aplicate oamenilor. Cred în nuanţe, tonuri şi valoraţii, în îndoieli şi reinterpretări, în proporţii inegale, în anamneze care evită un diagnostic, în loc să îl caute, într-o infinitate de posibilităţi. Nu sunt de acord cu ziua şi noaptea, ci, în cazul oamenilor, cu răsărituri, crepuscule, ceţuri, nori, averse şi amieze, cu fenomene meteo hibrid şi ceruri ca în ţinuturile polare, în care soarele are ce să caute la miezul nopţii.
(Încă puţin şi am ajuns.)
Gafă uriaşă. De proporţii. Incredibilă. A comis-o! Crede că Hamlet a scris piesa William Shakespeare! Sună cunoscut? A vuit presa de toate felurile în ultimele două săptămâni. Undele s-au propagat în spaţiul virtual, în care a curs cu etichete mai ceva ca într-o fabrică de tricouri contrafăcute chinezeşti. E prost! E incultul de la Cultură. E praf. Nu ştie nimic. E fraier. E lebădă. Ministrului Culturii în exerciţiu i s-a intamplat ceea ce putem păţi fiecare: i-au jucat vorbele un renghi. A slip of tongue. Nu a spus că pe 23 aprilie e ziua lui Cervantes şi a lui Garabet Ibrăileanu. L-a substituit pe Shakespeare Hamlet-ului lui Shakespeare. S-a corectat imediat, dar asta nu a mai interesat pe nimeni, pentru că eticheta, odată aplicată, trebuie să rămână acolo, durabilă şi bună de transmis generaţiilor viitoare, ca un insectar conştiincios făcut. Pentru că totul trebuie simplificat, să începem cu oamenii. Ei sunt proşti, fiţoşi, aroganţi, anormali, bolnavi, handicapaţi. Mai multe atribute înseamnă confuzie, deci pierdere de timp. Sportul e bun. Să-l alegem pe cel care ne reprezintă cel mai bine.
(Gata cu generalizarea).
Eu chiar sunt prost. Acum cincisprezece ani, la primul meu live de televiziune, i-am confundat pe Aurelian Octav Popa şi Ion Ivan Roncea. Fără nicio scuză. N-am uitat niciodată. Noroc că aveam super haine de firmă pe mine, cu nişte etichete direct de la mama lor. Cred că tot atunci am avut şi primele simptome de rinită alergică.
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
