Şşşşt! Uşurel, să nu m-audă şi să nu mă vadă nimeni. Merg încet, pe vârfuri de numărul 41, dar tot vârfuri. Fiecare cu norocul lui la pantofi, nu? Daţi-mi, vă rog, o mână de ajutor, doamnelor şi domnilor cititori. Prefaceţi-vă că nu ştiţi că scriu la rubrica de film fiindcă nu fac o cronică de film. Poziţia copilului, pelicula semnată de Călin Peter Netzer, este numai un pretext să schimbăm şi noi vreo două vorbe de sfârşit rapid de an.
Mi-am lăsat pentru aceste câteva zile mai puţin alergate acest film care-ar putea fi considerat filmul românesc al anului 2013, doar e marele câştigător al Ursului de Aur, trofeul cel mai important al Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. I-am citit toate cronicie pe care le-am găsit. M-am aşezat fără nicio aşteptare şi l-am parcurs.
Întâi, m-a speriat zgomotul de fond, dar am crezut că aşa-i începutul. Aş! Nu s-a dus până la final. Era personajul nevăzut. Constant şi hotărât. Martorul. Apoi, filmarea din spaţiul intim al fiecărui personaj. Camera degringola de capul ei, la câţiva centimetri de fiecare. Şi tremura nebună. De fapt, sentimentul este că tu, privitorul, filmezi. Şi mai şi pui mâna pe fiecare personaj, eşti în coasta lui şi i te urci şi-n cârcă. Foarte bună alegerea regizorului de a face din spectator un personaj care nu părăseşte niciun cadru, iar directorul de imagine îi mai pune şi camera-n mână şi-l trimite la muncă.
De bună seamă, n-o să vă povestesc filmul fiindcă o să-l vedeţi şi-o să vi-l povestiţi pe urmă singuri, fiecare-n mintea şi inima lui. Dar o să vă spun că nimeni n-ar trebui să nu-l vadă.
Este, de fapt, un film despre drumul spre iad, da, ăla pavat numai cu intenţii bune. Despre control şi abuz. Despre laşitate şi neputinţă, consecinţe fireşti ale primelor două. E o samsara a durerii. Cu părinţi şi copii. Despre cum se-amestecă mă-ta-n viaţa ta şi-a lu’ tac-tu şi-ale tuturor din jur, iar tu ajungi să dezvolţi o tulburare maniacală, manifestată prin groaza faţă de microbi. Şi nu te laşi atins fără mănuşi chirurgicale. Asta fiindcă mă-ta te face de mic una cu pământu’ şi vrei şi tu să existe un spaţiu de tampon între tine şi frică, între tine şi durere.
Şi ea, mama ta, când îi spui să te lase dracu’-n pace, că nu-i mai suporţi imixtiunea de-o viaţă, ajunge să-i vorbească despre tine, unei alte mame, căreia abia-i murise copilul, ca despre un mort. Pentru că ea nu ştie cum să te lase din mâini, se simte părăsită, fără rost pe lume, plus nedreptăţită. Ea n-a vrut decât să-ţi bage binele ei pe gât. Şi ţi l-a lărgit cu târnăcopu’. Iar tu, nevolnicul de treizeci de ani, nu eşti capabil să ai o relaţie normală nici cu tine, nici cu alţii. Că eşti tarat. Şi nu ai nici vreo şansă fiindcă orice om zdravăn la minte fuge de tine ca de dracu’. Doar n-o să te facă nimeni din nou şi nici n-o să te aştepte şi suporte să te repari. Ar fi o utopie. Ar fi o autodistrugere a oricui ar avea proasta inspiraţie, de kamikaze, să stea-n preajma ta. Fiindcă tu nu ştii nici cum să fii, darămite cum să dai. Eşti o rană care-mproaşcă sânge-n lume. Şi-atât.
Acum o să vă spun câteva vorbe despre actori. Luminiţa Gheorghiu este protagonista. E filmul ei. O actriţă care-ar putea-o juca pe adolescenta Julieta, pe Ofelia sau pe versata Messalina. Pe fiecare, cred că şi-n somn. Această copleşitoare actriţă este întruchiparea autenticităţii. Cumplitul ei personaj nu te poate face să-l urăşti, nici măcar să-l respingi. Ea este călăul de care-ţi este milă. Luminiţa Gheorghiu este mândria noastră naţională. Iar copilul, Bogdan Dumitrache, străluceşte prin lipsa de coagulare, prin dorinţa disperată de a se întrupa sănătos în propria făptură. Rolul lui este unul aproape evanescent, ca un fum de ţigară care se tot stinge, de la neobişnuinţa de a fi. Ei, bine, tocmai prin asta este Bogdan magistral. Că poate juca uluitor o pulbere pe care ţi-o dă la respirat dincolo de orice ecran. Iar tu, spectatorule-actor, eşti şi ea, şi el, şi ceilalţi, pe rând şi simultan, într-un iureş care nu poate fi altceva decât viaţă niciodată pură, necum simplă.
Citiţi şi
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Fiu, soț sau prizonier? Despre bărbatul adult captiv în simbioza maternă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
