Era slăbuţă rău. Plăpândă ca un firicel de iarbă. Încă de mică le dăduse bătăi de cap celor din jur, fiindcă nu voia să mănânce. Când a crescut nu mai era nevoie să o îndoape careva, că mânca. Dar tot slabă era. I se ghicea silueta subţirică, fără rotunjimi, orice ar fi pus deasupra. Începuseră să-i placă băieţii, însă ei nu se uitau la ea. Nici n-o vedeau. La drept vorbind, nici măcar ea nu se uita la ea. Ura oglinzile. Fiindca îi era ruşine.
Apoi, adolescentă fiind, a început să trişeze. Îşi lua pe sub uniforma albastră două perechi de dresuri flauşate, una peste alta. Se gândea că aşa e ca şi cum ar avea picioarele mai groase. Nu-i vorbă, îi înmuguriseră şi ei sânii, dar atât. Celelalte fete erau aproape femei, înalte, voluptoase. Întorceau privirile băieţilor. Ea rămăsese ca o fetiţă. Colegii, răutăcioşi, o împovărau cu porecle de tot felul. Aproape terminase liceul şi semăna tot cu o aşchie. Şi parcă toţi o priveau lung. Unii spuneau chiar că ar fi bolnavă. De fapt, aşa simţea şi ea, ca şi cum ceva era în neregulă cu corpul ei. Ajunsese să-l urască.
A început să umble pe la doctori, crezând că i-o găsi careva leacul. Dar era perfect sănătoasă. N-aveau ce să-i facă. S-a gândit atunci că singura soluţie e să mănânce. Tot timpul. Şi dacă-i era foame, şi dacă nu-i era. Mânca întruna şi se uita acum în oglindă, să vadă dacă s-a mai îngrăşat vreun pic. În zadar, însă. Rămânea la fel.
Peste un timp nu s-a mai gândit aşa de mult la asta. Viaţa nu aştepta, trebuia trăită. A întâlnit dragostea şi s-a întâmplat ceva ciudat. Cineva a dorit să-i iubească trupul, aşa slab cum era. A început atunci să capete şi ea forme. Şi-a dat seama apoi că nu mai era atât de slabă. Visul i se îndeplinea şi de-abia acum se simţea femeie. Mai sigură pe ea, mai frumoasă, mai îndrăzneaţă.
De la o vreme, însă, s-a întâmplat ceva ciudat. Corpul ei parcă o luase razna: se împlinea şi se împlinea, cu fiecare zi. Prea mult. Şi iară a început să nu se mai privească în oglindă. Că nu se mai plăcea. Că, încă o dată, nu era în tipare. A încercat să se împotrivească, să slăbească. Degeaba. S-a dus la doctori, poate i-ar fi spus ei ce e în neregulă. Era perfect sănătoasă. Normală.
Dar foamea era acolo. Îi era foame. Mereu. O foame disperată, care-i spunea: ”Dacă nu mănânci, nu exişti.”
Iar oglinzile răspundeau: ”Dacă mănânci, nu exişti.”
Strigau una la alta vocile astea. Se luptau între ele. Şi-n toată nebunia, un glas firav încerca să răzbată, s-o facă să-l asculte: ”Foamea te minte, oglinzile te mint. Iubeşte-te, eşti frumoasă oricum…”
Pe Aurelia o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Bryan Johnson, capitolul doi: când sănătatea devine algoritm
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
