Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

De câți bani are nevoie un om ca să fie fericit?

28 December 2017

Nicoleta BeraruTe-ai trezit vreodată de dimineaṭă cu sentimentul că te aṣteaptă o zi miṣto? Aṣa …pe nepusă masă ṣi fără motive anume? Binedispus pur ṣi simplu, fără să ṣtii de unde-ṭi vine? Cu părul vâlvoi, ochii încă lipiṭi de somn, dar fericit să-ṭi vezi mutra boţită în oglindă? Să te zgâieṣti la tine precum curca-n lemne ṣi să începi să râzi? Să-ṭi spui: azi e ziua în care vreau să fiu eu – eu, ăla pe care-l ṣtiu numai eu.

Ştiu, ṣtiu, nu e timp de basme. Nu e timp de nimic, căci am ajuns să fim precum călugării benedictini: ora et labora. Munca a devenit ṭelul vieṭii. Ne purifică, ne spiritualizează, ne ridică, ne sanctifică! Ne copleṣeṣte cu ritmul, forṭa, intensitatea ṣi prezenṭa ei. Ne defineṣte aproape exclusiv ca persoane. Nu mai e un instrument, ci un obiectiv. Statutul nostru social e determinat de înălṭimea funcṭiei pe care o avem. Nu mai e loc, frate, de o plimbare sau o ieṣire la o cafea paṣnică, că, hop-ṭop, interesul ṣi ambiṭia se agaṭă de polca hainei ṣi se iau după tine ca boala după omul sănătos. Te înghesuie, dau la o parte omul ăla tihnit din tine ṣi se proṭăpesc ca fetele mari pe zestre, înstăpânindu-se peste toate, făcând din prieten un mijloc de a pătrunde în sfere (mai) înalte. Le arzi câte una după urechi, dar degeaba, se ṭin de tine ca râia. Te-ai obiṣnuit să cugeṭi că ambiṭia e parte componentă a muncii care te defineṣte pe tine ca homo socialis. Păi nu e nimic rău în asta, îṭi spui mereu, ca să te convingi tu pe tine însuṭi: munceṣti să-ṭi faci o casă, apoi să-ṭi creṣti odraslele – ṣcoli bune, păpică ṣi cărṭi, vacanṭe ṣi prieteni – costă! Apoi prinzi gustul carierei. Iar pentru că bambiluṣca nu-ṭi joacă feste ṣi muṣchii te ṭin, mai faci vreo două cursuri de formare profesională, trei mastere, mai împingi ṣi-un doctorat ṣi te trezeṣti pe la vreo 50 de ani că a cam pierit varietatea de culori din viaṭa ta ṣi că tonul e dat de griul călugăresc. Familia ṭi-o vezi de Paṣti ṣi de Crăciun, când îṭi aduci aminte că ai pierduṭi prin lume doi bătrâni care te-au făcut mare – noroc cu happinnes planner!

femeie oglinda

Aṣa că Sofia ṣi-a mai privit încă o dată în oglindă silueta încă tânără ṣi mutriṭa ṣăgalnică de adolescentă pusă pe ṣotii, ṣi-a potrivit doi cârlionṭi grizonanṭi pe fruntea înaltă, ṣi-a zâmbit prieteneṣte ṣi ṣi-a adus aminte că e duminică. A răsuflat uṣurată, gândindu-se că nu trebuie să se mai uite în teancurile de dosare, că-ṣi poate alege o rochie elegantă, o poṣetă ṣi o pereche de pantofi asortaṭi ṣi că va petrece o seară agreabilă cu prietenii de familie, care de câteva luni încearcă s-o recupereze de prin computer files.

Cu doar două-trei luni în urmă zăcea sub blocuri de dosare de vineri seara până duminică seara, fără să simtă sau să vrea să ṣtie ce se petrece în jurul ei. Datele i se învârteau în cap, dar erau singura lume în care era posibil să trăiască. Copiii fiind mari, nu trebuia să le poarte de grijă. De multe ori o luau peste picior, strigând spre ea ṣi făcând semne de ca ṣi cum s-ar fi aflat la kilometri-lumină depărtare: „Hei, mama, da’ pe unde eṣti? Ne auzi?” Iar bărbat’su, slavă Domnului, făcea ṣi el mare parte din menaj ṣi bucătăreală. Nici casa frumos amenajată, cu mobile îndelung alese după gusturile ei fine, nici cărṭile ṣi muzica bună nu-i mai spuneau nimic… Cuvintele ajungeau greu la ea, lumile în care trăiau ea ṣi ai ei erau diferite: o mână de străini adunaṭi sub acelaṣi acoperiṣ – ei, care au ṣtiut întotdeauna să preṭuiască viaṭa ṣi momentele lor simple de nebunie suavă. Zi după zi, gălăgiei vesele i-au luat locul tăcerile grele, privirile goale, râsetele false, gândurile duse… Pe măsură ce înstrăinarea creṣtea acasă, creṣteau ṣi exigenṭele la locul muncii: ṣef din ce în ce mai nemulṭumit ṣi exigent, colegi din ce în ce mai stresaṭi ṣi repeziṭi, zile din ce în ce mai negre. Toate au început să se învârtă în capul ei într-un ritm demenṭial: limita dintre casă ṣi firmă, ṣi aṣa difuză, s-a estompat în întregime producând o mare nebuloasă existenṭială. Angoasa, neîncrederea, tristeṭea, neputinṭa, furia de a nu mai putea fi stăpân pe propriile gânduri ṣi fapte au dărâmat femeia ṣi aṣa obosită de muncă ṣi vârstă.

În dimineaṭa în care nu a mai putut ieṣi pe uṣă pentru a se duce la birou, a decis că, odată ieṣită din capcana pe care munca i-o întinsese, îṣi va lua viaṭa în propriile mâini ṣi că o va trăi cu respect pentru ea, Viaṭa, ṣi pentru ea, Sofia.

În cele două-trei luni de boală surdă, luni de un gri-plumb, în care clipele se numărau pe ele însele în trecerea lor spre veṣnicie, femeia a reprins drag de cele vechi: un film bun, mici vagabondaje prin parcuri, o carte, o cafea cu o prietenă, un concert, shopping cu fiică-sa, cumpărături la piaṭă cu bărbat-su… în definitiv, nimicuri care-ṭi fac trecerea pe pământ frumoasă.

Şi apoi a reluat munca. Prima zi de muncă. La birou, ṣeful, cu un zâmbet publicitar ca la reclama pentru Colgate, îi ură bun venit ṣi se interesă maşinal de starea sănătăṭii ei. Cu aceeaṣi pulsaṭie a muṣchilor faciali, îi răspunse ṣi Sofia, după ce un du-te dracului generos se produsese în emisfera stângă a creierului ei. Două-trei luni lucrurile s-au petrecut firesc. Muncea conştiincios, ca de obicei, dar ţinea cont şi de ea. Pauzele şi le lua corect, vorbea cu colegii, mai ieşeau uneori la o cafea.

Într-o bună zi, Sofia fu invitată în biroul şefului. După multă logoree despre poziṭia firmei pe piaṭa privată, după laude multiple la adresa echipei în care muncea Sofia, cu un aplomb pseudo-firesc ṣi o atitudine pseudo-detaṣată, îi prezentă o posibilitate de promovare: s-a ivit un post de project manager, care implică bineînṭeles multă pregătire, muncă suplimentară, câteva cursuri de formare profesionala… – bla-bla- bla – dar tu ai demonstrat, Sofia, că poṭi, ne-ai arătat tuturor cât de muncitoare, perseverentă eṣti – un model de teamp player etc., etc…

S-a dus Sofia acasă, ṣi-a prins capul între mâini, încercând să înṭeleagă de ce, după nota de plată piperată pe care a trebuit să o plătească ea ṣi ai săi, după lunile de suferinṭă în care până ṣi zidurile au putut vorbi mai mult decât ea, în care încet-încet a reintrat în contact cu extratereṣtii ăia de-ṣi zic „copii” ṣi „soṭ”, de ce, deci, după toate astea, dintele ambiṭiei o mai muṣca încă. N-a zis nimic, nimic, nimănui. Câteva nopṭi s-a sucit ṣi s-a-nvârtit în aṣternuturi. După ce şi-a ostenit mintea în nopţi albe de chibzuială, a îmbrăcat un costum elegant, s-a făcut frumoasă, s-a privit cu iubire în oglindă ṣi a pornit spre firmă. A intrat cu spatele drept, cu capul sus, cu o strălucire nouă în priviri ṣi s-a îndreptat spre biroul ṣefului care o aṣtepta rânjind convenṭional: „Vă rog: aveṭi aici demisia mea.” a spus Sofia scurt ṣi a ieṣit.

Sofia lucrează acum într-o organizaṭie socio-culturală. E o muncă mai modestă, dar care îi foloseṣte talentele şi-i oferă satisfacţii sufleteşti. Are timp de ea ṣi de oamenii ei. Banii sunt buni atât cât să-ṭi asigure confortul ṣi cât să-ṣi găsească bine folosul. – îmi zise într-o zi cu un zâmbet netulburat pe faṭă. Iar ambiṭia e bună la timpul ei, aṣa cum toate au timpul lor…  Ṣi-apoi: de câṭi bani are nevoie un om ca să fie fericit?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Și de-o fi să nu te mai întorci, trăiește frumos!

Oare e suficientă dragostea?!

Asta se întâmplă când o tânără devine femeie măritată prea devreme

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,026 views

Your tuppence

  1. o femeie / 23 April 2018 15:53

    Echilibrul interior se formeaza in copilaria timpurie, vine din exemplul de acasa, dar si din asumarea alegerilor.
    Sper ca in viitor sa ma mut cu jobul si eu intr-o organizatie socio-culturala.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro