Asemenea sculpturilor sale magnifice, pentru români, artistul Constantin Brâncuşi (1876-1957) este un monument naţional. Pentru a extinde metafora, el este, de asemenea, unul dintre pilonii modernismului. Preferat în Ţara gazdă, Franţa, el chiar are, ca şi mentorul său Auguste Rodin, propriul său muzeu la Paris. Ca mulţi iubitori de artă, şi eu sunt un mare admirator al lui Brâncuşi şi, ca mulţi oameni de origine română, sunt mândră, într-o oarecare măsură, că unul dintre compatrioţii mei a avut un impact atât de important asupra artei şi culturii. Pare evident de ce atât de mulţi oameni îl apreciază pe Brâncuşi. Însă, în calitate de critic de artă şi filosof estetician, simt nevoia să cercetez mai îndeaproape răspunsul la întrebarea: De ce îl iubim pe Brâncuşi?
1) Este faimos
Această întrebare, de ce ne place Brâncuşi, nici măcar nu ar fi apărut dacă oamenii nu ar fi auzit de sculptor şi nu ar fi văzut expusă arta sa în muzee, galerii şi cărţi despre modernism şi istoria artei. Unul dintre cei mai cunoscuţi români – alături de Mircea Eliade, Emil Cioran (în filozofia şi istoria ideilor) şi Eugen Ionesco (în dramaturgie), Constantin Brâncuşi este binecunoscut şi foarte apreciat pe plan internaţional. În ziua de azi, aproape orice muzeu important din lume îi expune arta. Însă Brâncuşi şi-a câştigat atât faima, cât şi notorietatea în timpul vieţii.
A studiat cu legendarul sculptor Auguste Rodin, dar a fost destul de inteligent să-şi părăsească celebrul magister după numai două luni pentru a căuta recunoaşterea pe drept, spunând celebrele cuvinte: “La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Curând a ajuns el însuşi un “copac mare”, devenind cunoscut în întreaga lume pentru sculpturile sale Sărutul (1908), variaţii ale Păsării măiestre (1928) şi, desigur, capodopera sa din Târgu Jiu, Coloana Infinitului (1938). Investitori bogaţi, printre care şi John Quinn, i-au cumpărat sculpturile. El şi-a expus lucrările în locuri de prestigiu, inclusiv în Salon des Indépendants din Paris şi Armory Show din New York. Unul dintre primii artişti modernişti şi având un suflet boem, Brâncuşi s-a aflat în compania unora dintre cei mai influenţi artişi, poeţi şi scriitori ai vremii, printre care se numărau Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Guillaume Appollinaire, Henri Rousseau şi Fernand Lèger. Agenda sa de cunoscuţi şi prieteni arată ca o listă “Who’s Who” cuprinzându-i pe cei mai cunoscuţi artişti, poeţi şi scriitori modernişti.
2) Are personalitate
Artiştii care ajung mari adesea reuşesc acest lucru nu doar prin intermediul realizărilor artistice, dar şi prin personalitatea magnetică şi bufonerii promoţionale de tot felul. E greu de spus dacă Pablo Picasso ar fi avut un asemenea impact în cazul în care nu putea să manipuleze dealerii de artă şi să dea influenţeze gustul public sau dacă mişcarea suprarealistă ar fi devenit atât de proeminentă fără bufoneriile lui Salvador Dali, care nu erau chiar întâmplătoare. De exemplu, pentru a sublinia motivul homarului în arta sa, Dali a ţinut un discurs la New York cu un picior într-o găleată şi un homar pe cap. Tot aşa, Brâncuşi a ieşit în evidenţă prin combinaţia dintre spiritul său boem (setea sa de viaţă, femei şi petreceri) şi ascetismul sever. A atras atenţia contrastul evident dintre originile sale simple, de ţăran român, pe de o parte, şi gusturile sofisticate şi curiozitatea intelectruală foarte extinsă (îl interesau mitologia, arta, meşteşugurile, muzica şi filosofia transcedentală), pe de altă parte. În plus, uneori să te retragi în plină glorie ar putea fi un bun pas în carieră. După realizarea monumentalei Coloane Infinite – care a marcat apogeul carierei sale artistice – artistul a devenit retras şi a creat foarte puţine opere de artă.
Deşi a fost extrem de prolific şi sociabil până atunci, în următorii 19 ani din viaţă, Brâncuşi a creat mai puţin de 20 opere de artă, toate variaţii ale lucrărilor anterioare. Fostul personaj boem influent pe plan social s-a retras din viaţa publică, în timp ce faima sa continua să crească, în mod paradoxal. Într-un articol în revista Life Magazine (1956), artistul este descris ca un pustnic excentric. “Îmbrăcat în pijama albă şi cu o căciulă galbenă ca de pitic, Brâncuşi se fâţâie de colo colo prin atelier, are grijă şi stă de vorbă cu peşti silenţioşi, păsări, capete şi coloane infinite pe care le-a creat”. Cu câţiva ani înainte, Brâncuşi a atras atenţia prin noutatea şocantă a artei sale: în special sculptura numită Prinţesa X (1920), o sculptură falică reprezentând-o pe Prinţesa Marie Bonaparte, care a creat un scandal atât de mare la Salonul din 1920, încât a fost în cele din urmă eliminată din Expoziţie. Printr-un inteligent joc de cuvinte, criticul de artă Anna Chave a sugerat chiar că ar fi trebuit să se numească “Princess Sex” mai degrabă decât “Princess X”.
Brâncuşi s-a trezit din nou în lumina reflectoarelor în 1926, când i-a trimis o versiune a Păsării măiestre fotografului american Edward Steichen. Pentru că nu au văzut sculptura ca pe o operă de artă, ceea ce ar fi atras după sine scutirea de la plata taxelor vamale, inspectorii vamali au impus taxarea pentru materialul brut din care era fabricată sculptura. Cu toate că amândouă aceste incidente i-a atras lui Brâncuşi atenţia internaţională – sau notorietatea, depinde din ce perspectivă privim lucrurile – atracţia artistică merge dincolo de simpla valoare şocantă sau chiar figuri senzaţionale. Acest magnetism este poate cel mai bine descris de către filozoful Friedrich Nietzsche atunci când îndeamnă fiecare persoană să-şi trăiască viaţa ca pe o operă de artă: “Ca să existe artă, ca să existe orice formă de activitate estetică, o anumită precondiţie fiziologică este indispensabilă: intoxicarea“. Celebritatea artistică apare atunci când atât artistul, cât şi creaţia sa, sunt capabili să ne intoxice, aşa cum o face Brâncuşi.
Ţăran şi erudit artist şi intelectual; boem şi estet până aproape de sfinţenie; o personalitate socială care circulă în cele mai elitiste cercuri artistice din Paris şi un pustnic, personalitatea paradoxală şi enigmatică a lui Brâncuşi a atras atenţia aproape la fel de mult ca arta sa cu adevărat inovatoare. Ceea ce ne conduce la următorul factor – şi cel mai important: talentul lui Brâncuşi.
3. Are talent: caracterul original, exemplar şi inimitabil al lui Brâncuşi
A) Caracterul original al lui Brâncuşi
Cu toate că asta nu se întâmplă mereu în istoria artei, nu sunt singura care crede că faima lui Brâncuşi este binemeritată şi că el este un artist foarte talentat. Cu toate acestea, este dificil să diseci şi să explici talentul din punct de vedere filosofic: de obicei oamenii spun că îşi dau seama dacă cineva are talent atunci când văd. Uneori avem nevoie să apelăm la filosofia estetică pentru a înţelege mai bine motivele din spatele a ceva care pare evident sau intuitiv. În acest caz, cred că cel de-al doilea criteriu estetic al lui Immanuel Kant din Critica facultăţii de judecată (1790): şi anume, definiţia pe care el o dă “geniului” artistic (sau ceea ce am numi astăzi, oarecum mai modest, “talent”), ne oferă modalităţi de evaluare a meritului artei lui Constantin Brâncuşi. Această scurtă digresiune in filosofia estetică a lui Kant ne va ajuta să înţelegem de ce arta lui Brâncuşi este originală, exemplară şi inimitabilă sau, cu alte cuvinte, de ce are Brâncuşi talent. Kant defineşte talentul artistic ca fiind “aptitudinea mentală înnăscută prin care natura face regula în artă” (Critica facultăţii de judecată, 225). Cu alte cuvinte, talentul este parţial înnascut, nu doar dobândit prin instruire şi practică. În plus, producerea unei opere de artă reprezintă o activitate creativă care necesită talent. Nu generează niciodată doar o imagine în oglindă a realităţii, ci mai degrabă o interpretare creativă a acelei realităţi (sau a ceea ce el numeşte “natură”). Mai mult, susţine Kant, nu toate creaţiile artistice sunt egale. Unele se ridică deaspra altora, dând chiar naştere unor noi mişcări artistice. El oferă trei criterii principale care disting talentul artistic. În primul rând, pentru ca o operă de artă să dea dovadă de un real talent, “originalitatea trebuie să fie calitatea sa principală” (Critica facultăţii de judecată, 225). Brâncuşi este original, fără nicio urmă de îndoială. Prima sa lucrare importantă este Rugăciune (1907), o sculptură minimalistă care reflectă mixul unic şi eclectic de influenţe al artistului: sculpturi ţărăneşti din folclorul românesc, sculptură clasică, figuri africane şi artă egipteană. Un foarte talentat artizan şi sculptor în lemn, Brâncuşi inovează, de asemenea, o nouă metodă de a crea sculpturi: le sculptează direct în lemn sau în piatră, spre deosebire de modelarea din lut sau ipsos pe care o practicau la acea vreme mentorul său Auguste Rodin şi mulţi dintre urmaşii acestuia. Cel mai probabil, numit în mod voit după Sărutul lui Rodin (1908), a doua scultpură importantă a lui Brâncuşi (cu acelaşi nume) şterge realismul îndrăgostiţilor care se se îmbrăţişează formând un singur monolit rotund, armonios: literalmente un monument dedicat dragostei. După ani de zile, cu Pasăre măiastră (1928), artistul transmite mai degrabă mişcare, altitudine, aerodinamică şi zbor, decât caracteristici externe ale păsării în sine. Apogeul carierei sale şi concluzia logică a modului în care surprinde sentimente şi concepte prin intermediul formelor esenţiale, Coloana Infinitului (1938) reprezintă spiritul escaladării şi eroismul civililor români care au luptat împotriva invaziei germane în Primul Război Mondial. Este un monument pentru care, întâmplător, Brâncuşi a refuzat să accepte plata. Unul dintre aspectele cele mai inovatoare ale artei lui Brâncuşi este acela că sculpturile sale surprind mai degrabă esenţa decât forma obiectelor. Bazându-se pe definiţiile lui Platon şi Aristotel privind forma, artistul distinge minimalismul de abstractizare. Brâncuşi protestează: “Sunt unii idioţi care îmi definesc arta ca fiind abstractă; totuşi ceea ce ei numesc abstract este cel mai realist lucru. Nu aspectul este cel real, ci ideea, esenţa lucrurilor”. Pentru Platon, Formele reprezintă modelele originale, esenţiale, perfecte – cum ar fi bunătatea, virtutea sau omenirea – pentru concepte şi obiecte. Aristotel a transformat această noţiune platoniciană a Formelor, făcând o distincţie între esenţial şi întâmplător, sau între esenţă şi accident. Esenţa obiectului defineşte ce este acesta, indiferent cât de mult îşi modifică aspectul sau starea. Bazându-se pe acest concept aristotelic, Brâncuşi a fost unul dintre primii şi cei mai cunoscuţi artişti modernişti care au încercat să surprindă esenţa emoţiilor şi obiectelor pe care le-au transmis: fie că este vorba de dragoste şi senzualitate sau de eroism şi curaj.
B) Caracterul exemplar al lui Brâncuşi
Însă originalitatea – în sensul de a produce un artefact fără a imita alte artefacte şi fără a învăţa cum să producă arta – nu este suficientă pentru face dintr-un artist un geniu (sau un artist talentat). Un artist poate crea, aşa cum spune Kant, “prostii originale” de care nu îi pasă nimănui şi pe care nu le apreciază nimeni. Luând în considerare această posibilitate, Kant afirmă că, în al doilea rând, obiectele artistice trebuie să fie de asemenea “exemplare; şi, în consecinţă, deşi nu derivă din imitaţie, ele trebuie să slujească acestui scop pentru alţii, adică să constituie standardul sau regula de estimare” (Critica facultăţii de judecată, 225). Când cineva produce lucrări artistice cu adevărat inovatoare, alţi artişti au tendinţa să-i urmeze exemplul. Brâncuşi a stabilit standardul în sculptura modernistă, influenţând zeci de mii – dacă nu milioane – de artişti, dintre care mulţi îi continuă tradiţia şi astăzi.
C) Caracterul inimitabil al lui Brâncuşi
Şi totuşi, există un singur Brâncuşi. Aşa cum un critic de artă anonim, care scrie pentru website-ul de artă Brain-Juice.com, afirmă pe bună dreptate: “Sculpturile lui Constantin Brâncuşi amestecă simplitatea şi rafinamentul într-un mod atât de unic, încât par să sfideze imitaţia. Şi totusi, este imposibil să mă gândesc la un alt artist care să fi fost mai influent decât el în secolul douăzeci. Aproape de unul singur, Brâncuşi a revoluţionat sculptura, a inventat modernismul şi a modelat formele şi conceptele designului industrial aşa cum îl ştim noi astăzi” (Brain-Juice.com despre Brâncuşi). Aceasta mă duce la cel de-al treilea criteriu privind valoarea estetică pe care îl oferă Kant pentru a explica talentul artistic: caracterul inimitabil. Deşi arta bună este exemplară — pentru că motivează alţi artişti să o imite – ea este şi dificil de copiat, deoarece fiecare artist talentat are propriul stil unic. Brâncuşi lasă o amprentă pe care o pot emula mulţi, dar nimeni nu o poate reproduce.
Ţara lui gazdă, Franţa, i-a recunoscut de mult geniul şi a pus bazele unui Atelier Brâncuşi în cadrul centrului Georges Pompidou. Mulţi dintre noi, cei care iubim arta monumentală a lui Brâncuşi, suntem nerăbdători să vedem şi un Muzeu Brâncuşi în ţara lui natală, România. Între timp, vom continua să ne bucurăm de sculpturile lui Brâncuşi expuse în întreaga lume şi de Coloana Infinitului recent restaurată la Târgu-Jiu.
Traducerea şi adaptarea Anca Cristina Ilie
Citiţi şi
Învață-mă arta pașilor mici (poezie-rugăciune)
Cina, Răstignirea și Învierea în pictură, de-a lungul secolelor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
