Scriu aceste rânduri nu ca o pledoarie solitară, ci ca un strigăt colectiv pentru recuperarea esenței literare. Fac un apel la originalitate, după zeci de conversații despre declinul pieței de carte semnată de autorul român contemporan. Ne-ar fi mai ușor să dăm vina pe faptul că lumea nu mai citește, că prețul cărții a crescut, că ni se închid librăriile și bibliotecile.
Astăzi prefer să abordez o altă boală a pieței de carte din România. Cititorii evită, cel mai adesea, să cumpere cărțile scrise de autorii români. De ce românii evită să citească scrierile autorilor români contemporani? Am vorbit cu zeci de cititori despre motivele care stau în spatele refuzului de a citi români. Am încercat să le grupez în câteva categorii și să le răspund în cele ce urmează. Răspunsul pe care îl ofer ar putea fi considerat ca sugestie pentru autorii români. Sigur că nu toți scriu deficitar, iar subiectivitatea cu care un cititor abordează o carte nu poate fi considerată etalon pentru originalitate. Și totuși…
Ca autor, mă simt responsabil față de fiecare cititor care alege să-și lase sufletul între paginile unei cărți scrise de mine. Am ales originalitatea nu pentru că este ușoară, ci pentru că este dreaptă — o formă de respect, de demnitate, de onoare a cuvântului. Cu fiecare manuscris adus până la final mă îmbrac cu o notă de satisfacție, dar și cu dorința de a excela. Scrisul este un act în continuă dezvoltare.
Dacă și tu crezi că putem face încă un pas în dezvoltarea aceste fațete a pieței de carte, următoarele cuvinte îți sunt adresate.
Originalitatea ca semn al respectului față de cititor
Când am început să scriu (public o fac din 2009), am avut în vedere cel puțin două norme personale cu care să mă prezint în fața cititorilor: o normă a originalității și una a conținutului, pe care le-am dorit demne de timpul și inima cititorilor. Stil și noutate a conținutului, un demers nobil pentru fiecare scriitor.
Când vine vorba de scris, originalitatea este un semn al respectului față de cititor. Sau, față de ochii cu care vezi lumea. Sau, față de freamătul cuvintelor din inima ta. Când scrii, trebuie să o faci cu dorința de a converti lumea ta interioară până la gradul de extraordinar. Scrisul tău trebuie să lase în mintea cititorului cuvinte, să le pună pe buzele acestuia. Scrisul tău trebuie să ofere acces cititorului într-o lume pe care nu și-o permite cu ușurință, dar pe care tu i-o oferi, făcându-l parte a ei.
Ca scriitor ai putea crede că exagerez, că propun inovație într-un domeniu uzat, din care timpul a smuls orice posibilitate de noutate. Și totuși, ca cititor, tu însuți ai aceleași așteptări de la o carte pe care o cumperi.
Cititorii români sunt deja familiarizați cu marile titluri internaționale – nu au nevoie de replici locale ale acestora. În multele conversații avute despre carte, cititorii adresează boala copiatului. Se spune că autorii români copiază temele regăsite în cărțile publicate în limba engleză, uneori traduse și la noi. Mai schimbi un trandafir cu o margaretă, un șef cu fiul lui, o planetă cu o alta, și iată o carte. Chiar nu putem scrie ceva unic, al nostru? Cititorii se îndepărtează tot mai mult de copii, când originalul este mult mai bun. Nu pare o alegere logică?
A fi original înseamnă a avea curajul de a spune ceva personal, de a propune o viziune, nu doar o poveste cu început și sfârșit. Lumea este plină de povești. Poveștile noastre au nevoie de un ingredient secret pentru a deveni poveștile cititorului. Fiecare dintre noi trebuie să ne descoperim ingredientul secret.
Când am propus spre publicare „Toamna este o ciornă rescrisă”, reprezentantul unei edituri mi-a spus că scriu divin, dar nu am o poveste. Propusesem o antologie despre toamnă, prinsă de la capete cu proză scurtă și poezie. Cei care au citit cartea amintită pot spune dacă o astfel de carte are poveste, sau dacă am folosit ingredientul secret. Un risc să te oferi drept exemplu, dar mi-l asum cu umilință.
Am postat pe blog citate din manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”. Frânturi pe care le-am numit destăinuiri. La câteva săptămâni de la publicare, am primit de la autoare câteva paragrafe dintr-un manuscris care se numea „Ciornele unei iubitoare tăcute”, care oglindeau povestea spusă de mine în cele câteva paragrafe deja postate. În timp ce mă bucură dorința persoanei în cauză de a scrie, de a se lăsa inspirată, unele lucruri nu se fac. Lipsa originalității lezează, nu este demnă și contravine eticii și legilor referitoare la dreptul de autor și proprietatea intelectuală.
Textele lipsite de originalitate sunt ușor de detectat: ele nu rămân în minte, nu provoacă și nu creează o experiență de lectură memorabilă. Respectul față de cititor înseamnă a oferi un conținut sincer, nu doar un material „vandabil.” Originalitatea pare a fi foarte greu de atins. Să scrii autentic, să scrii ca tine, să o faci cu propria ta suflare, cu litere sculptate în pieptul tău, finisate în timp, este dificil, dar de aici se întrezărește un act literar demn de păstrat în inimă de cititor.
Exercițiul scriiturii
Talentul fără muncă este doar potențial, cum este gândul pe care nu îl transformi în cuvinte. Scriitorii care își cultivă stilul prin exercițiu constant, recitire și autoanaliză, oferă cititorului lecturi cu substanță și rafinament, demne de recomandat. Relecturarea propiei scriituri nu este opțională – este o dovadă de respect față de cititor și față de propriul demers artistic. Munca de editare este cea care face diferența între o idee valoroasă și o carte valoroasă. Textele „scrise în grabă” sunt deseori incoerente, redundante, pline de clișee – iar cititorii sesizează rapid lipsa de profunzime.
În fața unui cititor cu experiență, o carte neșlefuită este ca o masă din lemn plină de așchii. Cărțile nefinisate fac rău editurii, autorului și cititorilor. Rolul cărții este și acela de educator. Cititorul mai tânăr poate învăța greșit normele gramaticale sau stilistice, poate dezvolta o toleranță față de exprimarea neclară sau incoerentă, sau poate fi descurajat să mai citească, dacă experiența se dovedește a fi frustrantă. Autorul îți poate pierde credibilitatea și autoritatea, riscând a fi evitat de edituri sau cititori. O asemenea neglijență profesională trebuie corectată fără ezitare. Am lăsat editura la finalul descrierii despre impactul negativ al unei cărți scrise prost. Editura este gâtul subțire al unei clepsidre prin care nisipul creației literare se scurge spre cititor. Neglijența în publicare poate afecta imaginea și încrederea editurii în fața publicului, cu riscul de a pierde colaboratori valoroși sau parteneriate importante. Acest lucru va conduce la scăderea calității portofoliului editorial.
Spre deosebire de vorbirea liberă, cartea trebuie să treacă prin mai multe etape înainte de a fi publicată. Putem ajunge la originalitate lucrând pe text. Exercițiul constant al scrisului, ca practică regulată, consolidează stilul. Un scriitor este ca un oraș funcțional, cu instituții, servicii, populație cu trăiri interioare, stări contradictorii, la care adăugăm natura, fenomene ale naturii. Și câte lucruri ar mai trebui să existe în sufletul unui scriitor înainte să ofere cititorilor o carte care să-i poarte semnătura. Fără exercițiu literar, lectură și autoanaliză, riscăm să punem pe hârtie ticuri stilistice și vulnerabilități ale textului pe care, surpriză, le detectează foarte ușor un cititor.
Corectitudinea limbii
Respectul pentru limba română, pentru cititor și pentru sine, iată aici norma minimă care face ca o carte să fie citită fără pauze datorate greșelilor. Limba este instrumentul scriitorului – dacă nu este folosită corect, mesajul se diluează și credibilitatea se pierde. Greșelile nu trebuie scuzate prin graba publicării sau prin lipsa de resurse – ele trebuie prevenite prin responsabilitate profesională. Nu disprețuiesc programele automate de corectare, dar mă tem să-mi dau scriitura pe „mâna” lor.
Pentru a atinge un nivel profesional așteptat de la un scriitor, voi puncta câteva repere pe o hartă a scrisului de la prima lui întâlnire cu pagina albă, până la destinația lui finală – cartea.
Corectitudinea lingvistică: Utilizarea normelor gramaticale și ortografice actuale, o axiomă a oricărei forme de scris. Evitarea greșelilor comune și a cacofoniilor, a unui limbaj nedemn de ideea de scriitor, iată aici o altă fațetă a corectitudinii lingvistice. Scriitorul român nu are nicio scuză în fața carențelor gramaticale.
Claritatea și expresivitatea: Formularea ideilor cu precizie și eleganță, alegerea cuvintelor potrivite în funcție de registrul textului. Uneori, am observat acest lucru în câteva rânduri, autorul uită că este deasupra personajelor și vorbește ca ele. Aș ilustra, pentru a fixa ideea în repertoriul subconștient al celor care se pot afla într-o asemenea situație, un personaj lipsit de empatie, respect față de o femeie ar trebui întotdeauna încadrat în ghilimelele scriitoricești, ca astfel autorul să nu se identifice cu un asemenea comportament denigrant.
Bogăția lexicală: Repetiția este o făptură care nu se potrivește cu actul scriitoricesc. Ar trebui lăsată în seama cititorilor. Pentru a evita repetiția, se impune o îmbogățire constantă a lexicului. Eu verific cuvinte în DEX adesea.
Spontaneitatea actului scriitoricesc nu are nicio legătura cu vreo făptură magică, numită adesea Inspirația, care vine seara târziu pe la ferestrele scriitorilor, ca un abur ce pătrunde pe după perdea… Imaginea aceasta este înspăimântătoare. Mă întreb ce aș face dacă într-o noapte, tulburat de lipsa creativității, aș vedea o făptură pe după perdea, apărută ca de niciunde la etajul la care locuiesc, cu gândul de a mă inspira. Cred că mi-aș pierde și cuvintele necesare supraviețuirii. Nu! Noi scriem pentru că ne avem ființa plină de cuvinte, emoții, oameni… Cuvintele vin de la sine dacă le conține dicționarul din mintea noastră.
Este imposibil să nu ajung la metaforă. Metafora, comparațiile și figurile de stil autentice, născute la întrepătrunderea dintre lumea interioară și cea care se conturează pe albul scrisului, nu pot lipsi din actul scriitoricesc. Eu nu folosesc niciodată metafore preluate, nici din cărțile citite, nici din ce am mai scris eu. Am capacitatea de a naște noi și noi metafore, evocând de fiecare dată frumusețea limbii române. Le recomand scriitorilor mai tineri să creeze imagini memorabile și poetice. Metafora este vocea unică a unei cărți.
Colaborarea cu redactori și corectori ar trebui să fie un standard, nu un lux. Respectul pentru limba română este, indirect, respectul față de cititorul român. Nicio carte nu ar trebui publicată până nu este un etalon lingvistic. Prea multe edituri, sleite financiar, sau lipsite de un standard autoimpus, publică mult prea ușor. Le-aș atrage acestora atenția, ca un fin observator al cărților care dispar în neant după primii 1-2 ani de la publicare, că o parte din vină o au chiar ele. Supraviețuirea pe piața de carte de la noi nu ar trebui să ia locul calității. Doar calitatea trece testul timpului.
Riscul uniformizării
Niciodată înainte nu a fost la fel de ușor ca astăzi să scrii și să publici. Când toți scriu „la fel” . Globalizarea stilurilor literare nu ar trebui să însemne pierderea identității. Experiențele românești, cultura autohtonă și limba maternă pot genera povești autentice și valoroase. Imitația – fie ea de stil, temă sau ton – duce la o saturație de texte care par scrise de aceeași mână. Uniformizarea face ca literatura să-și piardă diversitatea și relevanța. În fața unui val de traduceri fără precedent, copiat adesea de scriitorii români, va exista oare determinarea echivocă în sufletul tinerei generații de scriitori să scrie incomparabil în limba noastră dragă?
Cum se poate schimba situația?
Demersul meu nu se adresează pieței de carte din România în totalitatea ei. Am așternut cuvintele acestea pentru a atrage atenția scriitorilor români asupra importanței originalității în abordarea actului scriitoricesc. Prețul cărții, subvenționarea editurilor și a autorilor români, nu vor înlocui percepția formată a cititorului român. Putem afla foarte ușor de la prieteni sau cunoscuți motivul pentru care aceștia nu vor să citească autori români contemporani. Cei mai mulți cititori nu vor invoca accesul la cartea scrisă de autorii autohtoni, ci calitatea conținutului.
Editurile au un rol mare în promovarea originalității. Avem nevoie de un spațiu pentru voci noi și curajoase. Debutanții au nevoie de sprijin real: mentorat, ateliere, feedback profesionist – nu doar publicare în tiraj limitat. Criticii literari ar trebui să încurajeze evoluția, nu să descurajeze prin verdict definitiv. Cititorii pot susține literatura autentică prin alegeri conștiente, recenzii și participare la evenimente literare.
La final
Cred că putem da pieței de carte din România mai mult. Chemarea acestui moment de deschidere este spre esență: să scriem nu doar ca să fim publicați, ci ca să rămânem în conștiința cititorului. Cu fiecare cuvânt asumat, cu fiecare virgulă șlefuită, se aprinde în scriitor o făclie — lumina care poate deschide drumuri înspre o literatură ce poate să fie unică și durabilă.
Timișoara, 4 august 2025
🔹 FAQ
De ce este importantă originalitatea în literatura română contemporană?
Pentru că respectă cititorul, aduce noutate și autenticitate, evitând uniformizarea și imitația traducerilor.
Care sunt cele mai frecvente reproșuri ale cititorilor față de autorii români?
Lipsa de originalitate, scrierea neglijentă, repetițiile și textele slab editate, care par simple copii ale unor titluri internaționale.
Cum pot editurile susține originalitatea?
Prin mentorat real, selecție riguroasă, colaborare cu redactori profesioniști și prin încurajarea vocilor noi și curajoase.
Ce rol are exercițiul scrisului pentru un autor?
Exercițiul constant, autoanaliza și editarea riguroasă fac diferența dintre o idee bună și o carte valoroasă.
Citiţi şi
Elizabeth Gilbert revine cu o carte de memorii tulburătoare: All the Way to the River
SuperBlog 30: Scriem, visăm, cucerim… și ne jucăm cu social media!
Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
