Cununa regăsirii

9 May 2022

Venisem în grabă. Viktor a sunat imediat ce a aflat că Nadia se trezise. Agitația tuturor era blocată în spatele unui trup inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jurul lui. Tânăra era așezată pe un scaun fără spătar, sprijinită de caloriferul rece, privind în jos. Cuprinsă în liniștea din interiorul uraganului ce i-a ruinat universul, privea în jos, fix și fără a clipi. Într-o astfel de liniște nu este permis să clipești, poate și pentru a ține simțurile departe de aerul ce le-ar aduce înapoi în trup de om.

Trecuseră mai bine de două luni de când nimic nu a mai reușit să o smulgă din ceața adâncă și lipicioasă în care o prinsese începutul lunii martie. Veștile curgeau în acea dimineață cu repeziciune, usturând ca o ploaie rece și sărată ce curgea nemilos peste un trup gol, rănit și însângerat, căzut la pământ, unde se topea lent, sfâșiat de durere. Sufletul unei tinere se zbătea în neputință, cu mintea blocată pe câteva scene succesive ce o loviseră ca un pumn nemilos în tâmplă, atunci când praful și resturi din lumea ei zăceau pe caldarâm. Lumea ei, cu tot ce îi era drag, fusese lovită frontal pe contrasens, mult prea repede ca să poată face ceva. Somnul liniștit al normalității nu poate păzi pe cineva de neprevăzut. O salvaseră vecinii de lumea spulberată într-o clipă, dar ea se dusese; alunecase într-o lume a tăcerii, una din care nu a mai reușit să o salveze nimeni.

O luase Viktor la el acasă, departe de lumea în care i se pierduse nepoata, singura ființă a binelui ce îi mai era lăsată aproape. O crescuse împreună cu soția lui, o văzuseră iubind arta populară încă de mică, și ce putea face mai mult pentru ea decât să o trimită la liceu, la oraș!? Anii s-au scurs, copila crescuse între două lumi, care ajungeau spre sufletul ei în armonie. Vacanțele în singura casă pe care o cunoscuse de când rămăsese singură erau sublime, capabile să risipească orice încercare a răului de a prinde formă. La fel era și acum, sperau cu toții. Nu era oare de așteptat ca lumea ei interioară să reintre în armonie aici, unde o iubeau cu toții?

Pe Nadia o cunoscusem într-o dimineață din toamna anului trecut, în apropierea Universității de Cultură și Arte din capitală. Eu îmi serveam micul dejun sumar la o masă din apropiere, când am văzut-o trântindu-se grăbită pe un scaun, cu o plasă imensă din care scotea capete de material monocolor, aproape de natură, aproape de culorile unei zile în care poți privi cerul și pământul în ochii iubitei cu care vrei să colinzi universul într-o continuă iubire. Eu mă îndrăgostisem pe loc, ea strecura un șnur albastru deschis, ca al unui cer fără nori, prin mânecile înalte ale unei cămăși din ceva ce părea cânepă netopită.

Mi-am luat jurnalul și din acea clipă am început să scriu despre ea. Era pricepută, dar se vedea că se agită peste măsură. Privirea i s-a ridicat brusc spre mine, întrebând scurt un „Ce e? Ce găsești tu de râs fix acum?” Aflasem atunci că se numește Nadia și că era în primul an la Artă vestimentară. Pregătise o ținută cu care ar fi vrut să călătorească în timp, acolo unde o mai avea pe mama ei, unde viața la sat era întotdeauna ca un câmp plin de flori sălbatice mirositoare, peste care roua căzuse dimineața doar pentru a le amplifica mirosul, unde adierea caldă a vântului servea la nașterea viselor.

Făcuse o cămașă din cânepă, cu mâneci adunate sub cot ca un buchet de flori albe de câmp, strânse discret cu un șnur albastru, discret precum fusta lungă până la glezne, din același material. Îi mai lipseau cămășii acea atingere din urmă, născând în privitor impresia că din acea strânsoare a florilor de la încheietura cotului se naște cea mai frumoasă floare pe care o puteai privi. Nadia era frumoasă, cu părul blond șaten, căzut puțin peste umeri. Chipul ei era alb ca o petală de crin înmuiată în seninătate, cu o simetrie pe care niciun artist nu o putea reproduce cu precizie, pentru că pe chip i se nășteau forme incipiente de bucurie și perfecțiune pe care un om le poate doar admira. Sau, ca în cazul meu, iubi. Prezentarea îi reușise în acea zi. Aflasem în acea seară în care ne-am întâlnit pentru o plimbare cât o clipă, pentru că seara se terminase mult prea repede.

Frumosul nostru ne-a fost pătat de o teamă care pusese stăpânire pe mulți dintre cei mai în vârstă, doar că noi, tineri fiind, nu credeam că e posibil ca lumea noastră să poată permite trecutului să zdruncine liniștea și integritatea vieții cu care ne obișnuisem. Nadia devenise universul meu, pe care îl lăsasem în inima mea tânără, acolo unde îi crescuseră primii lăstari de viitor. Mai aveam câțiva ani și puteam întemeia o familie, pentru că ne iubeam peste măsură.

Ce putea să ne răpească nouă viitorul? Nimic. Până în acea dimineață. Aflasem cu stupoare că Nadia supraviețuise, dar nu știam unde se pierduse. Și o căutasem, o zi, două, o săptămână. Nimeni nu știa nimic. Iar acest lucru a devenit norma cu care tot mai mulți se trezeau și cădeau în genunchi, căutând printre ruine bucăți de viitor pe care să le lipească la loc cu lacrimi. Într-un târziu, am primit un mesaj pe telefon. Era al Nadiei, dar nu era ea expeditorul. Am vorbit la telefon câteva minute și am aflat ce se întâmplase. Aveam un piept plin de lacrimi cu care să îmi lipesc viitorul. Aflasem unde este Nadia.

Am bătut ușor în lemnul masiv al ușii, temător. În fața unei asemenea situații vii cu inima strânsă, sfios. Mi-au deschis ușa, privindu-mă cu lacrimi în ochi. Unchiul iubitei mele, Viktor, m-a cuprins cu palmele lui mari și moi, strângându-mi pumnii mici și încleștați. Avea lacrimi în ochi, dar pe undeva avea și speranță. Putea oare ca iubirea să răzbată dincolo de trupul crud al fetei, dincolo de nebunia cu care bucăți din lumea ei, a noastră, se învârteau amenințător pentru a o ține captivă haosului pe care îl văzuse? Neputință peste tot…

M-am așezat pe canapea, aproape de Nadia. I se spusese că vin, se îmbrăcase cu cămașa pe care o finisa când ne-am cunoscut în toamnă. Fustei îi mai făcuse pe laterală o fâșie din albul cămășii de cânepă, unind lumea pieptului ei plin de viitor cu al lumii nesăbuite pe unde călcaseră picioarele ei. Era tăcută, privind spre poala ei unde mai fixa ultimele flori dintr-o cununiță simplă. Era perfectă ca un cerc înflorat al vieții, de care prinsese o panglică verde din satin, lucioasă ca un fir crud de iarbă plin de rouă.

M-am așezat în fața ei, sărutându-i mâinile. Am luat cununița și, după ce i-am ridicat bărbia cu degete tremurânde, am sărutat-o. I-am așezat-o pe cap, pe al iubitei mele ce purta primăvara pe un chip tăcut. Firele de panglică i le-am împletit cu părul ei blond șaten, și am sărutat-o din nou. M-am așezat din nou aproape de trupul ei, cu capul în poala ei. I-am simțit degetele prin păr, așa cum o făcea ea când ne făceam planuri de viitor. Eu am vărsat o lacrimă pe ascuns, cu care am reușit să lipesc o frântură a unui viitor împreună într-o lume pe care ne-o dorim liniștită.

Pe Cosmisian îl găsiți aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ana, Caiafa și dereticarea păcatului

Cine sunt anorecticele, femeile care refuză să mănânce

Mi-a luat ceva vreme să mă gândesc dacă să scriu sau nu, până la urmă mi-am luat inima în dinți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. „Cununa regăsirii” – pe Catchy.ro | Cosmisian - Neoproză „smart emotional” / 9 May 2022 21:07

    […] Articolul de față poate fi citit în întregime pe pagina Revistei Online Catchy, dând click pe LINK […]

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro