Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

De parcă Dumnezeu ar fi aruncat cu Nirvana în mine

3 April 2019

Cu ce să încep? Cu începutul, nu?

M-am trezit la ora 3:59, după aproape 9 ore de somn. Cafeaua de dimineaţă sorbită rapid, apoi, la ora 5:12, dădeam startul cursei de alergare cotidiană; la 7:07 eram în Giurgeni, acasă la mama. A fost o cursă inițiatică, am trecut prin noapte, am văzut mirificul peisaj al luptei dintre ceață și luna plină, iar pe podul de peste Dunăre am întâlnit din nou un amalgam: în același timp, luna plină, ceața lăptoasă, dar și soarele care se ridica hieratic… Păduri privite de sus, cu aspect tainic, misterios, ce te invită la meditații spirituale, o combinație de culori, galben, roșiatic, verde și nesfârșita ceață…

©Graham Gercken

 

Adevărul este că totul părea extraordinar, până și ploaia de frunze moarte avea un aspect fabulos. Mă poseda un sentiment nebun de mulțumire pentru că m-am născut, pentru că exist, pentru tot ce mi-a fost dat să trăiesc pe planeta asta, de parcă Dumnezeu ar fi aruncat cu Nirvana în mine. Mi-am adus aminte de bancul cu tipul care-a murit, și pe care, la sosirea în cealaltă dimensiune, îl aştepta Sfântul Petru: ”Ia zi, puțică, cum a fost în Rai?’’

Dacă și raiul, și iadul sunt aici pe pamânt? Dacă toată viața nu este altceva decât o călătorie prin propria noastră minte?

În fine. Endorfinele emise de corp, datorită efortului fizic susținut, nu permiteau dizertații existențiale prea profunde: luam doar ceea ce mi se oferea!

Când încă se mai vedea reflexia deasupra Dunării, mi-am adus aminte de versurile compuse de Ninel Bunica cu multe decenii în urmă, varianta românească a lui STAIRWAY TO HEAVEN:

”Aș vrea să fiu acolo în lumina vie/

S-ascult al lumii dulce cântec, pe vecie/

Privirea mea s-alunece pe ape/

Și tu să-mi fii din ce în ce aproape”

Românul s-a născut poet. Parc-a trecut o eternitate de când Ninel a compus aceste versuri. Dar Dunărea a rămas aceeaşi și luna se prelinge deasupra ei la fel, încă de cu mult înainte de a ne naște noi și mult după ce noi nu vom mai fi…

Când am coborât în Giurgeni, la terminarea podului, gândul meu a fost să cotesc la stânga, iar ultimii kilometri din cursă să-i parcurg prin pădure. M-am temut să nu mă rătăcesc, dar erau codrii pe care-i bătusem din zorii vieţii mele, erau cărările umbroase pe care le cutreierasem de atâtea ori, ”băiet fiind”. Harta pădurii era grefată definitiv pe sinapsele creierului meu. Cum să mă rătăcesc? Apoi, iarăși m-a lovit Apollo prin versurile lui Ladislau Herdina de la PROGRESIV TM:

”Sat rămas pe-o vale domoală/

Ochii mei te ştiu pe de rost./

M-aș intoarce astăzi la tine/

De-aș mai fi copil cum am fost”

Doamne, pe ce versuri se compunea muzica în trecut… Conținutul literar al melodiilor din vremea noastră mă duce cu gândul la dezintegrarea socio-morală a speciei. Nu contează! Cei in jur de 50 de ani ai mei, lipsa semnalului la telefonul mobil, eventualele animale sălbatice, au făcut să dispară impulsurile gen Robin Hood și să renunț la proiect. Mi-am continuat itinerarul pe drumuri asfaltate.

La intrarea în sat – se luminase bine – am intrat în cimitir să-i fac o vizită tatei. Mi-am dat fularul jos de pe faţă pentru ca acele câteva persoane care se foiau prin zonă să nu mă confunde cu vreo fantomă, apoi am stat câteva clipe la mormânt, i-am sărutat fotografia de pe cruce, a urmat un salut rapid către stramoși şi alte neamuri de prin apropiere şi, cu un mic ocol, am ajuns în locul unde-și doarme somnul de veci unchiul meu și liderul spiritual al Giurgeniului, profesorul de literatură Emil Chiriţă.

Mă simţeam nevoit să mă opresc puțin, pentru un mic omagiu. Nea Emil a educat zeci de generații, el ne-a pus în contact cu marile minți ale literaturii, el organiza viaţa culturală a sătucului unde trăiam, dând culoare unor vremuri cenușii și aproape irespirabile. Dacă nea Emil se implica în vreo problemă organizatorică, răsuflam cu toții ușurați: se rezolvă! A scris cărți de poezii, a fost în stare să creeze o echipă de fotbal din nimic și chiar o formație de muzică rock. Da, da, o formație de muzică rock în anii când cei de la IRIS erau interziși! Da, uneori, nea Emil făcea chiar și minuni!

– Dormi în pace, bunul nostru mentor! Poate sună banal, dar să știi că, fără tine, lumea chiar a devenit mai săracă!

Am sărutat și amintirea lui de pe cruce și am continuat cursa până acasă, la mama!

M-am întors în oraş cu mașina. Aveam 74,4 kilograme, pierdusem lichide multe, lucru normal, dat fiind că ceasul de monitorizare pe care îl purtam pe braţul stâng indica 17 kilometri parcurși. Ciudat, dar nu mă simțeam deloc obosit.

Citiţi şi Amintiri din comunism pentru Alexandra

Restul zilei a continuat să fie o splendoare meteorologică. După-amiaza, am ajuns din nou la Mărețul Fluviu, de data asta cu mașina. Am fost cu prietena familiei noastre, M.S., undeva în aval de pod, unde ea a aruncat cenuşa funerară a mamei sale în Dunăre. Un amestec de tristețe, ciudățenie, neliniște, dar și împăcare şi înțelegere. Pustietatea, copacii goi, palele de vânt, covorul de frunze aproape putrede, soarele nefiresc de noiembrie ce bătea peste nisipurile albe accentuau și mai tare senzația de dezolare și tristețe aproape rusească.

Iarăși gânduri despre moarte, despre viață, despre inevitabila bătrânețe, speranța de nemurire, despre eternitate. Și miliardele de firicele de cenușă funerară ce se topeau în intensitatea fără de sfârșit a apei…

Pe drumul spre casă n-a vorbit nimeni și am ascultat de trei ori consecutiv cea mai tristă melodie pe care a compus-o Johnny Cash, HURT, creată după moartea soției sale, June. A iubit-o atât de mult, încât la patru luni după plecarea ei, a urmat-o și el în drumul spre veșnicie.

”Ce am devenit/

Scumpul meu prieten/

Toţi cunoscuţii mei/

Dispar la final/

Şi ai fi putut avea totul/

Imperiul meu de ţărână…”

De unde plecasem și unde ajunsesem…

Guest post by Marian Mihai

(text trimis pe adresa redacției de fiica lui, Alexandra)

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

17 iunie – Lună Plină în Săgetător și zodiile cele mai influențate

Prima cafea?

Horoscopul lunii iunie 2019 – mult romantism

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
184 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro