Decalajul dintre mine şi lume

Daniela Toader

16 March 2016

daniela toaderNu mi-a plăcut niciodată noţiunea de sistem. Prea vastă, prea impersonală, prea implicit asimilată tuturor deziluziilor, tuturor incompatibilităţilor, tuturor relelor. Nu mi-a plăcut niciodată nici noţiunea de mentalitate. Prea  abstractă, prea colectivă, prea sistemică, prea individual dureroasă, prea fără efect direct, prea cu efect de masă.

Şi totuşi am fost obligată să funcţionez conform regulilor în vigoare. Uneori mi-a reuşit, alteori mai puţin…

M-am întâlnit azi la cafea cu nişte responsabili de zonă pe un anumit domeniu. Zona Africa, domeniul… în definitiv, ce mai contează domeniul, să-i zicem un domeniu ca toate domeniile. M-am înfipt în primul croissant, l-am pus într-un plic maro şi am comandat trei cafele. Aş fi vrut să plătesc, dar n-am reuşit. Anticipasem prea mult gestul, prea lung, prea lat, prea obez. Până să-l fac, îl făcuse altcineva. Am mulţumit şi am recunoscut că-s prea înceată. Prea dominată de reguli intrinseci de bună creştere „să iasă bine gestul, să fie perfect gestul, să fie compatibil contextual, să nu vărs cafeaua din stânga dintr-o prea mare dorinţă de a face gestul, să nu jignesec, să nu fiu prea deplasată, să nu…”  Am recunoscut că-s prea analitică şi prea puţin la obiect. Prea diplomată şi prea atentă la detalii de tot felul, prea adaptată la felul de a fi al celor de aici.

cap femeie starturi

I-am mulţumit celui cu gestul rapid şi m-am oferit să car măcar tava. Nu mă oferisem destul de convingător, nu credeam în căratul tavei, nu mă vedeam cărând tava, dădusem s-o car, dar nu fusesem destul de convinsă de oportunitatea unui astfel de gest. De imaginea generată de un astfel de gest. Mă lăsasem purtată de reguli pre-stabilite de prioritate la cărat tava. Piedusem încă o dată la gesturi, câştigasem în convingerea proprie că aşa e bine. Alesesem apoi o masă la geam, da, pe ea o alesem eu, mă îndreptasem hotărâtă spre ea şi decisesem că „ea era masă care ne trebuia”, trăsesem un scaun înalt şi greu şi amestecasem într-o doară în lichidul maroniu, ascultând conversaţia celorlalţi între doi stropi picaţi razant.

Responsabilii de zonă vorbeau despre chinezi, ăia de făceau lucrurile ciudat, într-o manieră proprie a lor de a face lucrurile ciudat. Auzisem de felul ciudat al chinezilor de a face lucrurile, chiar îi văzusem la treabă, acolo, în jurul meselor rotunde cu fix nouă locuri, scufundaţi într-un nor de fum, şi râsete multe, şi trabuce de bună calitate, şi interpreţi veniţi cu scopul cu care toţi interpreţii vin, să interpreteze, să traducă şi să adapteze. Pricepusem că ei, chinezii, funcţionau altfel decât «noi», altfel decât convenţiile impuse de societatea «noastră», altfel decât regulile de bună funcţionare definite de comun acord – sau acord majoritar. Şi, pentru că şi eu funcţionez uneori pe dos, la fel de ciudat ca toţi ceilalţi ciudaţii, căci pentru mine nu există o definiţie clară şi bine delimitată a ceea ce sunt, a apartenenţei totale la ceva, pentru că funcţionez în mod paralel între două lumi diferite, dar nu chiar atât de diferite, am înţeles perfect noţiunea de «ciudat» şi decalajul constatat între «ei» şi «noi».

Căci da, şi eu mă simţisem în nordul Chinei prizoniera propriilor amintiri din Epoca de Aur, altă epoca, alt «eu», şi eu simţisem atunci, acolo, până în cel mai profund «mine» întoarcerea în timp, întoarcerea în trecut, în anii aceia din care nu înţelesesem mare lucru, dar în care făcusem ca toţi ceilalţi, căci aşa era regula acelor ani. Şi tot analizând decalajul dintre mine, cea din Epoca de Aur şi eu, cea din nordul Chinei, am ajuns să trasez în linii mari definiţia abstractă a apartenenţei la un «noi», acel «noi» nebătut în cuie, acel «noi» uneori impus, alteori ales, alteori întâmplător, acel «noi» care formează, distruge, repară, compară, acel «noi» pe care fiecare îl luăm la un moment dat ca reper, ca regulă universal valabilă şi faţă de care criticăm, elogiem, distrugem, călcăm în picioare, renegăm, detestăm, acel «noi» care ne situează şi ne defineşte la un moment dat în ochii celorlalţi, cel care ne mutilează, ne îngrădeşte, ne ameţeşte, ne face să ne credem centrul Pământului sau fix opusul lui, ne înnobilează sau ne frustrează.

Responsabilii de zonă continuau cu poveştile despre felul chinezilor de a aborda o tema dată: fără analize preliminare şi proiecţii de tot felul, fără întrebări cu sau pe lângă subiect, cu felul chinezilor de a trece direct la esenţa temei, la finalitatea temei, la a face tema să prindă contur cât mai repede, să-i crească aripi şi să se concretizeze în ceva palpabil, finit, prezentabil. Cu felul chinezilor de a înţelege tema de multe ori fix pe dos, tocmai din pricina lipsei de întrebare, din respectul faţă de cel din faţa lor şi incapacitatea de a pune în balanţă, de a nega şi argumenta în sens invers. Cu felul chinezilor de a repara «micile» neînţelegeri fără mari discursuri şi a o lua de la capăt în acelaşi mod decalat.

Ascultam şi încercam să mă situez, să-mi găsesc apartenţa la un «noi» care să mă definească, cel mai perfect «noi» cu putinţă, acel «noi» pe care să-l pot defini cu mâna pe inimă drept reper universal, general valabil şi aplicabil pentru toate contextele şi toate situaţiile. Sorbeam din lichidul acela negru şi încercam degeaba.

Nu există «noi» general valabil, există doar «noi» adaptat la o istorie, o cultură, un context. Există compatibilităţi şi incompatibilităţi, afinităţi şi divergenţe.

Şi, mai presus de toate, există o explicaţie.

Şi, pentru că şi eu, la rândul meu, am trăit în nordul Chinei, pentru că şi eu, la rândul meu, am trecut ca toţi ceilalţi de multe ori direct le obiect, călcând diplomaţia în picioare, pentru că şi eu, la rândul meu, am ridicat ca toţi ceilalţi schele din lemn de bambus compatibile cu nicio normă în vigoare, pentru că şi eu, la rândul meu, am învăţat ca toţi ceilalţi să tac, să-mi imaginez, să desenez pe pereţi verzi cai şi mai verzi, să ignor, să mă înclin, să nu îndrăznesc, să cred că aş putea face altfel, să nu zic ceea ce cred, să păstrez pentru mine ceea ce n-am avut curajul să spun, să înghit, să înghit, să răbufnesc, să încasez, să plec capul, ochii, gândul, să o iau de la capăt, să deschid ochii, să privesc şi să văd, să înţeleg, să fiu contra, să argumentez, să greşesc, să plec ochii, capul, gândul, să o iau de la capăt, să mă pun în pielea celuilalt, să înţeleg, să fac concesii, compromisuri, să tac, să-mi imaginez, să desenez pe pereţi verzi cai şi mai verzi, pentru că şi eu, ca toţi ceilalţi, am încercat să fiu în rând cu lumea, pentru toate acestea am încercat mereu să înţeleg. Să explic şi să rectific într-un fel sau altul decalajul dintre mine şi lume.

Uneori mi-a reuşit, alteori – mai puţin…

Pe Daniela o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Vrei să spui că m-ar mai fi contactat pe Facebook dacă eram o doamnă septuagenară, cu riduri și nepoți?

Goi și gol într-o mansardă

Jeg, glumițe, dictatură

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
694 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro