Despărțiri (3) „Îngăduie-mi să rămân în inima ta”

14 April 2018

ANDRA TISCHERDespre despărțire, numai de bine, mi-a venit în minte celebrul dicton „De mortuis, nil nisi bene” și cred că s-ar putea parafraza și în cazul de față, pentru că există multe puncte de coincidență între ele.

În primul rând, despărțirea, ca și moartea, înseamnă absență dureroasă a unui apropiat care la un moment dat a însemnat foarte mult și a cărui plecare provoacă un (grav) dezechilibru în ființa noastră, lăsând urme imposibil de reprimat. Pentru că nicio despărțire nu e definitivă, atâta timp cât avem amintiri. Un gest, o privire, o replică sau, de ce nu, lipsa ei, ne fac să retrăim aievea secvențe din trecut, făcând posibile o varietate de stări compensatorii, care pot merge de la nostalgie până la sentimente de frustrare și neputința de a înțelege sau de a accepta lucrurile care, la un moment dat, păreau ideale.

Psihicul uman se conformează greu eșecului, în ciuda oricăror încercări de activare a vreunui scut de protecție, și nimic nu ne salvează de la suferința pierderii. Nu murim de tot, mai spun latinii („Non omnis moriar”, pe limba lor), pentru că rămânem undeva în acele ipostaze în care ne-am simțit cei mai fericiți, sau, după caz, cei mai îndurerați. Memoria păstrează inalterabile până și cele mai mici amănunte din scene la care am participat total, pentru că ele sunt sedimentate în zona cea mai profundă a conștiinței noastre, de unde nimic nu le mai poate îndepărta.

E foarte posibil să uităm ce am făcut ieri, pentru că nici n-am băgat de seamă cum a trecut timpul, prinși în tot felul de activități la care am participat fragmentar sau fără „tragere de inimă” (iată adevărata motivație și adevăratul filtru: inima), dar nu vom uita felul în care cineva ne-a atins coarda sensibilă într-un moment în care eram deschiși și receptivi cu toată ființa, trup și suflet, ca într-o operație pe cord deschis. Această posibilitate de a recupera lucrurile semnificative rămase în trecutul ireversibil ne salvează de multe ori de la disperare și ne face să ne simțim confortabil în timpul care mușcă din noi necruțător, devenind un fel de paliativ al disperării de a nu le putea păstra pentru eternitate. Nu numai noi suntem în trecere, ci și viața însăși, și tot ceea ce respiră, inclusiv sufletul, e perisabil și finit, pentru că legea devenirii este, oricât de crud ar suna, o lege a morții. Implacabilă.

Citind și traducând scrisoarea de mai jos, am trăit confirmarea faptului că, în sufletul omului, nimic nu e pierdut, ci doar într-o continuă transformare, iar fiecare din noi suntem artizanii propriului fel de a ne manifesta „doliul” după o persoană de care ne-am despărțit (desigur, e vorba de acele despărțiri definitive). „Vindecarea” e un proces pe care îl trăim individual, în proporții diferite și în timp variabil, în funcție de resursele interioare pe care de descoperim și pe care le activăm conștient. Uneori, despărțirile produc reacții negative, dintre care cele mai frecvente sunt dezamăgirea sau ura, dorința de răzbunare sau sentimentul inutilității propriei persoane, care se vede „atacată” în propria stimă de sine (ce gamă variată de reproșuri se pot face tocmai față de noi înșine: „n-am fost destul de bun”, „n-am făcut tot ce se putea”, „n-am oferit/înțeles/acceptat destul” etc), iar ele pot duce la instaurarea unor dezechilibre psihice de nedorit, mergând până la sinucidere. Ar trebui să înțelegem că mitul „responsabilității” în dragoste e neproductiv, pentru că naște dependență, ori nu ne putem substitui nimănui și nimic nu poate face un om să se simtă obligat față de celălalt, în condițiile în care orice urmă de afecțiune e deja consumată. Nu suntem responsabili cu nimic pentru că ne îndrăgostim sau facem pe cineva să se îndrăgostească de noi. Singurul lucru pe care trebuie să ni-l asumăm, în schimb, ar trebui acela de a împiedica suferința celuilalt. A persista în a face rău unui om e lucrul cel mai reprobabil în conduita umană, și nu ar trebui să fie scuzabil din niciun punct de vedere, deși se găsesc destule. De aceea, poate că despărțirile ar merita să fie, de la prima încercare, definitive, nu-i așa, pentru că orice reviriment nu înseamnă decât o prelungire inutilă a unei suferințe care ar fi putut fi evitată. Dar probabil că există în oameni oarecare neputințe de a accepta, de a înțelege și de a alege, în definitiv, calea înțeleaptă, aceea de a nu accepta fisuri.

Scrisoarea celebrei Simone de Beauvoir face dovada unui spirit înalt, cu o viziune senină asupra rupturii, și e de o sensibilitate mai rar întâlnită, așa încât ar trebui să constituie o lecție pentru cei care ajung în această situație. Despărțirea, ne spune ea, trebuie să păstreze tot ceea ce e frumos în iubire, pentru că sufletul nu cunoaște remușcări pentru ceea ce odată a fost frumos, bun și nobil. Nu trebuie să ne reprimăm sentimentele pozitive, chiar dacă suntem tentați, prin natura noastră versatilă, să o facem. Nu trebuie să lăsăm frustrarea să întunece amintirile plăcute care ne-au bucurat sufletul, care trebuie să rămână liber. Despărțirea apare ca o eliberare a celuilalt și însoțirea lui cu cele mai pure gânduri, pentru că asta duce negreșit la propria eliberare. „Temeiul oricărei morale e respectarea libertății celuilalt.”, spune ea însăși.

Ce poate fi mai nobil în viața asta, mai vindecător și mai înălțător decât a înfrânge orice capcană a dezumanizării și a te ridica deasupra oricărei limitări? Răspunsul îl veți găsi numai în voi.

Simone de Beauvoir îl pune într-o lumină idilică pe  Nelson Algren, scriitor american cunoscut pentru romanul „Omul cu brațul de aur”, ecranizat în 1955, prin personajul Lewis Brogan din „Mandarinii”. Cei 17 ani de relație „transatlantică” lasă urme serioase și în biografia literară a scriitoarei, care câștigă reputatul Premiu Goncourt cu această scriere care poate fi considerată o carte „de consolare”. Iată o lecție importantă: „Asta consider eu că este adevărata generozitate: dai tot ce-i al tău şi totuşi, simţi mereu că nu te costă nimic.”

Legătura celor doi a început în 1947 și, din cauza circumstanțelor, s-a transformat într-o relație la distanță. Simone de Beauvoir a scris această scrisoare în 1950, în timp ce se întorcea de la Paris, unde îl vizitase pe deja înstrăinatul Algren, care își dorea o (altă) relație, mai constantă. Nelson Algren este cel care va renunţa, în 1951, recăsătorindu-se cu fosta soţie şi îi răspunde scriitoarei, care îi propune continuarea prieteniei: „Nu-i vorba de prietenie. Niciodată nu ţi-aş putea oferi mai puţin decât iubirea.“

simone

Sursă foto: beauvoiriana.tumblr.com

„Nu-mi fac iluzii că mă vei iubi din nou, că ar trebui să faci dragoste cu mine, și nici nu trebuie să stăm împreună atât de mult – în funcție de cum simți tu și când simți tu. Dar să știi că voi aștepta întotdeauna să-mi ceri asta. Nu, nu mă pot gândi că nu ne vom revedea. Am pierdut dragostea ta și m-a durut, dar pe tine n-o să te pierd. Oricum, sunt atât de mult a ta, Nelson, ce mi-ai dăruit e atât de valoros și niciodată nu-mi vei putea lua înapoi. Tandrețea și prietenia ta îmi sunt atât de importante, încât și acum simt căldură, fericire și recunoștință când te privesc înlăuntrul meu. Cred cu toată ființa că aceste sentimente nu mă vor părăsi niciodată. În ceea ce mă privește, mi-e foarte dificil s-o spun, confuză și rușinată, dar e purul adevăr: te iubesc la fel de mult ca atunci când, dezamăgit, mă țineai în brațele tale, și asta înseamnă cu tot sufletul și toată inima mea impură; n-aș putea mai puțin. Dar asta n-o să te deranjeze, dragul meu, și nu-ți mai face o datorie din a-mi scrie, fă-o doar când simți și scrie-mi orice, convins de faptul că orice scrisoare de la tine mă va face foarte fericită. Ei bine, cât de puerile mi se par toate cuvintele! Îmi ești atât de aproape, atât de aproape, lasă-mă și pe mine să mă apropii de tine. Și îngăduie-mi, ca întotdeauna, să rămân în inima ta.

A ta, Simone”

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Când viața face daruri otrăvite (1)

I-am spus să mă aștepte și acum mi-e frică că am făcut o mare greșeală

Inelul pentru mine o fi ajuns pe degetul ei?…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,510 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro