Când ne căutăm pe noi realizăm cu adevărat că suntem singuri. Sentimentul este cutremurător în măsura în care înţelegem ideea de destin personal şi faptul că persoanele pe care le iubim fac parte indirect din el, dar nu aparţin ansamblului. Ansamblul ne aparţine nouă. Cu unii, viaţa este mai blândă, cu alţii, simţi că răul îi faultează la orice colţ, aşteptând cu ardoare să le scrie sfârşitul. Unele destine sunt mai încercate şi nu sunt rezultatul unui singur condei.
Ştim bine povestea! Fiecare cu crucea lui, dar cum reacţionăm când suntem conştienţi că avem un destin (în unele momente claritatea noastră este dată de caritatea timpului) care ne promite, cu mult umor, că vom avea nevoie de mai multe bătălii, zbucium, atât în lumea dinăuntru, cât şi în lumea din afară, pentru a ajunge să fim stăpânii lui? Ce ne facem atunci când întrezărim această punere în scenă a destinului şi noi râvnim la blândeţe, la acea mângâiere magică şi tainică a vieţii?
Printre crăpături, uneori, se întrevede destinul
De multe ori visez, îmi imaginez, personific viaţa până în punctul în care îi descopăr palmele şi încerc, pe cât posibil, să le fur culoarea. Să-mi însuşesc nu doar cromatica, ci şi epiderma care adăposteşte viitorul, însă nu pot să-mi odihnesc tâmpla în palmele ei? Palmele nu sunt obişnuite cu tâmpla mea. Ele caută altă geometrie. Din jocul lor, înţeleg doar că nu trebuie să fiu curios de ceea ce, odată cu trecerea timpul, va deveni destinul meu. Aici este esenţa clipei, a acelui carpe diem care te fericeşte şi te înţelepţeşte.
Trebuie să trăim în mod real momentul, prezentul, până când, poate, se va întâmpla acel bine, acel vis, în care am sperat noi. Dacă nu facem acest lucru, ne vom trezi goi în palmele vieţii, iar palmele nu vor avea nici culoare, nici epidermă. NU ne putem minţi destinul nici când vizualizăm tavanul în mod repetat sau ascultăm noaptea cum ni se lovesc cuvintele de pereţi.
Fiecare primeşte acele palme pe care le merită
Destinul se naşte din nuditatea noastră, însă desfăşurarea lui se frânge când suntem goi înăuntru. Fericirea este doar o chestiune de atenţie. Dacă sunt atent la ce am în jur, îmi pot rosti în mod sincer suficiente motive să fiu fericit. Unii confundă fericirea cu succesul sau o identifică doar cu verbul „a avea”, incluzându-se pe sine la pachetul promoţional al materialismului. E treaba lor cum aleg să se vândă ca nişte obiecte-entităţi neînsufleţite. Ei primesc căușul de palme pe care le merită!
Ce te apuci să faci când ştii că destinul te va încerca în mod repetat pentru ca tu să ajungi în punctul în care trebuie? Cu toţii vrem să ne cuibărim capul într-o pereche de palme blânde, dar nu putem rămâne aşa pe veşnicie. Puţini au fost răsfătaţi aşa de viaţă.
Palmele mele ştiu adevărul. Doar mă întreb de ce nu au spus mai devreme că nu pot fi atât de blânde cum eu le-am visat!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
