Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dezgust. Mult dezgust

29 October 2019

Angela StamatieÎntr-o zi de 30 octombrie 2015, se vorbea pe grupul ăla viu de Whatsapp, de oameni mereu activi, despre ce opțiuni aveam să ieșim în oraș.

Inițiatorul grupului, prietenul ăla activ și omniprezent, a zis că în Colectiv avea să fie un concert fain și ce bine ar fi să mergem acolo, că se lăsa cu un album nou.

M-a convins. Am confirmat. Îmi scrisesem în agendă (nu sunt o persoană importantă, încerc doar să fiu ordonată). Deja îmi calculam câte ore mai aveam de predat, cât timp îmi lua să mă îmbrac, cu ce aveam să mă îmbrac, cu ce ajungeam acolo. Făceam ce face orice adult. Calculam timp.

Câteva ore mai târziu, eram în criză de timp, iar dintr-un univers paralel scrie pe grupul cu pricina petrecărețul cu pricina că mai bine mergeam în Bar Fly. Era tot vorba de un concert, dar mai calm, probabil mai puțin aglomerat, care începea mai târziu. M-a convins din nou. Îmi era mai ușor să aleg cealaltă opțiune.

Și uite așa, am ales eu într-o zi banală de vineri să trăiesc o seară tristă, nu tragică pentru mine, doar pentru că nu îmi administrez bine timpul.

Am ajuns în celălalt loc. Cu doar doi alți prieteni. Ne-am așezat și ne bucuram de seara cu muzică, cu prietenie, cu relaxare de început de week-end. Se apropia de miezul nopții când au început să le sune unora telefoanele. Erau părinții. Devenise ciudat și stânjenitor. Nu mai avea niciunul dintre noi oră de ajuns acasă. Și totuși toți erau sunați.

Veneau pe rând de afară, prietenii, cu telefoanele încă luminate, nedumeriți. Nu știau dacă părinții erau paranoici sau dezastrul era așa de mare. “Cică au luat foc niște artificii în Colectiv în timpul concertului. O greșeală pirotehnică, ceva”.

Am auzit “artificii”, mintea mea nu a procesat gravitatea. Când concertul nostru s-a oprit “din respect pentru colegii din Colectiv”, iar în barul nostru muzica a fost acaparată de glasul reporterilor TV, de imagini în direct cu flăcări și fum, atunci ne-am panicat cu toții și am început să ne butonăm frenetic telefonul cu “Unde ești?”. Mulți au răspuns repede, făceau și ei același lucru, alții nu au mai răspuns niciodată.

Citiţi şi Supravieţuitoare din Colectiv: “Hmm… audiere după 4 ani! Speraţi că poate am uitat? Ţeapă!”

Și acest “niciodată” mi-a hrănit tristețea cu care m-am dus la proteste (unde am cunoscut atât de mulți oameni faini care mi-au dat speranță), tristețea care m-a îndemnat să intru în politică, tristețea cu care mi-am părăsit elevii și țara. Acest “niciodată” și dezgustul față de sistemul de sănătate care i-a omorât pe cei care supraviețuiseră, față de declarația preafericită cum că oamenii ăia au murit arși de vii pentru că ascultau o muzică păcătoasă, față de sistemul justițiar din cauza căruia cumva vinovații nu au plătit pentru ce au făcut sau ce nu au făcut, față de acest sistem politic în care vina este atât de mare și de găunoasă, încât nici nu mai știi unde trebuie atribuită.

Dezgust. Mult dezgust. Acumulat cu fiecare declarație penibilă, cu fiecare luptă ireală din orice serviciu public, cu fiecare agonie trăită la Urgențe, cu fiecare neputință a statului în fața unor tragedii demne de alte secole, cu fiecare stadiu de putrezire a oricărei instituții din cauza cărora în România anului 2019 se moare cu zile. Cu zile. Fără educație și cultură. Ni se oferă în campanie pungi goale, minciuni ridicole. Penibilul este noua normalitate. Sper ca acum toată incompetența din funcții, oamenii cu dosare grele și pensii speciale, toate replicile precum “toți sunt la fel”, “nu mă interesează politica”, “m-am săturat” să fie toate schimbate cu un singur gest. Acela de a vota. Acela de a lupta pentru drepturi de bun-simț elementar. Un singur gest, o singură responsabilitate civică pentru recuperarea dreptul de a trăi decent sau doar de a trăi. Acela de a vota. Atât ne-a mai rămas în afară de lupta eternă cu vorbele în vânt. Să credem în adevărul din imaginea de mai sus.

Pe Angela o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Japonia, țara bunului simț: manierele și caracterul înaintea cunoștințelor

Există curve pentru că vouă vă plac, nu vă daţi în vânt după călugăriţe!

Nefericitul caz al Danielei Crudu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro