Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mamaia Emilia

26 May 2020

Angela Stamatie

Mamaia Emilia era o femeie mărunțică, cu zvâc, cu părul creț mereu împletit în jurul capului, în stilul Yuliei Tymoshenko, cu ochii mici, vii și adânciți cu subtilitate în orbite. Avea mereu privirea ghiduşă, avea mereu ceva de făcut, avea mereu de unde dărui timp și bunătate.

Mi s-a spus că perioada de după alăptare cu ea mi-am petrecut-o. Probabil că de atunci ne-am conectat și probabil așa vom rămâne. Ne leagă, oricum, aceiași ochi prea băgați în orbite, același păr creț, același zvâc neîncetat și statura mică.

Dacă pe Ilie Moromete mi-l imaginam după chipul lui tataie (deşi ştiam că aveau personalităţi diferite), pe ea mi-o imaginam ca fiind iepurașul din “Alice în țara minunilor”. Citeam replicile lui agitate despre întârziat și despre timp, cu vocea ei. Tot cu glasul ei citeam și dialogul cu bunica lui Delavrancea. Bunica din povestea lui își încrețea ochii în zâmbet ca bunica mea. Iar personajul Ilinca al lui Vlahuță tot de la mamaia Emilia părea inspirat.

Amintirile mele din copilărie cu bunicii sunt predominant despre tataie. Cu el petreceam mai mult timp, de fapt. Pe el îl spionam prin ogradă, îi analizam sculele, mă fascinam de cum dădea el viață unor obiecte, mă uitam la el ca la Brâncuși și tot cu el îndrăzneam să vorbesc despre lucruri care pentru alții erau prea puerile și poate prea tâmpite. Dar ea era mereu acolo, prin preajmă. Mereu trebăluia, spre disperarea lui, și, oricât de ocupată ar fi fost, îmi dădea timp. Timp. Și multă bunătate.

În ciuda treburilor pe care le avea de făcut, era întotdeauna dornică să stea cu mine şi nu se supăra niciodată. Nu s-a supărat pe mine și pe verișoara mea când am ciocnit toate ouăle roșii așezate cu migală repezită într-un coș imens, chiar înainte de masa de Paște. A zis „măcar de-ar fi mâncat câteva din ele, că şi aşa sunt amâdouă slăbuţe”. Nu s-a supărat nici când m-a învățat fără succes să plivesc via. M-a îmbrățișat pe fugă, dar cu strânsoarea dragostei și m-a zis zâmbitoare: „Du-te, în casă, la umbră, creţulin!”. Nu s-a supărat pe mine nici când am golit un cozonac întreg de miez ca să fac un tunel magic. A zis că datorită mie porcii aveau desert în ziua aia. Nu s-a supărat pe mine nici când i-am rupt din neatenție un mileu pe care probabil pierduse o noapte întreagă să îl croșeteze, nici când am tăiat cartofii în formă de romb, când veniserăm cu toți lihniți de foame de la câmp. Mă rog, mie îmi făcuse tataie un cort din cearșafuri și țepușe și îmi dăduse o carte de citit, să îi aștept cuminte până terminau ei munca la câmp. Eu nu eram deloc obosită, de fapt. Însă ea probabil era obosită și înfometată, dar nu a zis nimic. M-a lăsat să ciopârțesc lent toţi cartofii și, după ce i-a dat la gătit așa, în formă de romb, i-a atacat cu sos de roșii fierbinte, luat din magazia care mirosea mereu a rece şi a mirodenii şi i-a surprins cu cimbru. Ţin minte că la masă a zis că erau cei mai buni cartofi din lume și că sigur de la romburi li se trăgea. Chiar și mie mi s-au părut cei mai buni. Încă mi se par. Niciodată nu se supăra pe mine, ea doar mă iubea.

Când mă duceam să îi vizitez, alerga pe loc de fericire, jucăușă și i se încrețeau ochii cei adânciți și mici. Încă îi văd. De fiecare dată când mă uit în oglindă. Mi se adresa agitată, cu cele mai dulci apelative diminutivate: “bombonică”, “păpușică”, “crețulică”… Pe sora mea o striga cu alte apelative drăgăstoase, iar la fratele meu cel înalt țopăia frenetic cât să îi ajungă obrazul. Și ne lua pe toți și ne pupa cu ventuze repetate și zburda de fericire că o vizitam. Mă miram cu mintea mea de copil tâmp câtă dragoste putea să încapă într-un om atât de mic.

Odată, înainte de adolescența mea, le-am făcut o vizită. Erau amândoi foarte răciți. Le-am făcut ceai, că doar atât știam să gătesc, și le-am pus felii de cartofi pe ochi, că văzusem în filme. A fost prima dată când am văzut-o tolănită în pat. Și, vai, cât s-a scuzat! Că nu îmi sacrificase mai știu eu cum o găină, că nu făcuse curat în casă, că nu putea să se miște de amețeală, că era atâta treabă de făcut, că eu, în loc să mă fi jucat, stăteam să am grijă de ea. În jumătate de zi, și-a revenit și a făcut toate cele de mai sus ca un titirez în reluare, mulțumindu-mi că îi administrasem cel mai bun tratament. Și după vreo zece ani mi-a mulțumit de cartofii de pe ochi. Tot trebăluind.

Când s-a prăpădit tataie, sub ochii noștri, și-a pus mâinile în cap și a scos un strigăt silențios. Nu o să îl uit niciodată. Am încurajat-o să-și exteriorizeze durerea, dar ea mi-a zis că nu voia să o audă lumea și voia să mai aibă timp să sufere așa, doar între noi. Nu a durat mult însă, că doar avea atâta treabă.

După ce s-a prăpădit tataie, devenise doar mai tristă, dar la fel de energică. Nu prea mai gătea şi nu prea mai mânca, de fapt. O bănuiam că făcea fotosinteză.  Dar de trebăluit tot trebăluia. Odată, pe când avea probleme cu inima, a venit la doctor și a stat la mine. Ce fericită am fost! Într-o zi i-am gătit creveți și, după ce am tot insistat să îmi spună dacă îi plăceau, mi-a spus că nu prea aveau gust bun, dar că nu voia să mă deranjeze, iar dacă pe mine mă făcea fericită mânca orice.

Altădată, când avea vreo 80 de ani, și-a fracturat mâna în timp ce culegea niște prune, urcată de-a binelea în pom. Iar când avea vreo 87 de ani, și-a fracturat bazinul cărând niște cărămizi. Era neobosită, mereu ocupată, mereu preocupată, mereu înseninată de revederi.

Avea permanent grijă să nu deranjeze, să nu încurce, să fie ascultătoare, dar personalitatea îi era consolidată și și-o hrănea neobosit cu planuri, visuri și ignorarea răului. Se asemuia cu țăranul autentic din perioada interbelică: destul de mulțumit de condiția proprie, dar cu inovații în minte care luau ființă înainte să aştepte de la altcineva vreun ajutor.

Mamaia Emilia era o bunică de-adevăratelea. Mă lăsa să sar în pat până dădeam cu capul de tavan, mă lăsa să cred că ea inventa toate regionalismele pe care le folosea, fapt care m-a făcut să zâmbesc când am dat peste etimologia cuvântului “mătăuz” la un curs prin facultate. Mă învăța să fac preşuri din foi de porumb uscat pe care nu le-a folosit niciodată. Mă învăţa să iubesc agitat. Mă învăţa că timpul, deşi nu stă în loc, te lasă să iubeşti.

Înainte de pandemie, am vizitat-o. Locuia deja la părinţii mei. O încercau niște dureri de care îndrăznea, atipic ei, să se plângă, dar tot pomenea de planuri să muncească via, să ude salata. Visa să se întoarcă la ea acasă, la Lăbuș, cățel care din generație în generație, este la fel de agitat, jucăuş și iubitor ca ea.

S-a prăpădit în vreme de pandemie. Nu de coronavirus. Poate a fost prea agitată să o mai prindă şi virusul acesta. Însă din cauza lui moartea fără repeziciune şi cu multă durere. Nu se prea găseau doctori prin spital să îi citească analizele. Nu venea asistenta mai des să îi pună perfuzii cu analgezice. Nu i-am mai pus eu cartofi pe ochi. Iar toată bunătatea ei, tot zvâcul au făcut pact cu durerea. Dar parcă şi durerea asta, a morţii, îi era familiară şi o trata cu naturaleţe. Parcă lua totul ca atare. A dus o viaţă departe de a fi uşoară. Fratele ei mai mare a murit la 24 de ani, când ea era copil. A fost împuşcat într-un exerciţiu în armată. Tatăl ei s-a prăpădit ulterior, la scurt timp. S-au prăpădit apoi alţi fraţi, mama, soţul, prietenii. Şi-a dus zilele fără luxul de a-şi fi exteriorizat vreun optimism sau vreun pesimisim exacerbat, dar mereu jucăuşă şi agitată.

Odată cu trecerea ei în neființă, mă gândeam că se prăpădeşte valoarea ţăranului veritabil, că se depune o lume stinsă peste alta, aşa cum se depune un strat de zăpadă pe un gheţar. Câte un strat de lume pus unul peste altul, lipite cu timp. Timpul… Timpul acesta nu pare niciodată îndeajuns… Însă ea i-a cam constrazis vorbele lui Marin Preda, căci pentru ea timpul alerga încontinuu, dar avea mereu răbdare.

Mamaia Emilia era o femeie mărunțică, cu zvâc, cu părul creț mereu împletit în jurul capului, în stilul Yuliei Tymoshenko, cu ochii mici, vii și adânciți cu subtilitate în orbite. Avea mereu privirea ghiduşă, avea mereu ceva de făcut, avea mereu de unde dărui timp și bunătate.

Pe Angela o găsiți și aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bioiubirea

V-a fost dat să iubiți pe cineva vreodată cu toată ființa?

Cum să refuzi fericirea? Cum? Cum?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro