Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dispărută

7 March 2020

– continuare de aici

Cina se desfășură într-o atmosferă familială. Micuții se înfruptau cu plăcere din tot ce li se punea în față, aruncând din când în când câte o privire peste masă, ba la Elina, ba la tatăl lor, cu care păreau că încearcă să se ia la întrecere. Căpșoarele lor blonde abia se ridicau de deasupra mesei, iar fețișoarele bucălate și îmbujorate inspirau veselie și încredere. Lumea lor era limitată, sigură și frumoasă. Dar mai ales veselă. Totul părea să fie o joacă, așa cum era și firesc pentru vârsta la care se aflau.

Din când în când se uitau unul la celălalt brusc, ca și cum cineva le-ar fi dat startul, după care urma o mică întrecere sau oricum, ceva ce făceau împreună. Se apucau să mănânce cu și mai mare elan sau chițăiau ca doi șoricei năzdrăvani, sau începeau să vorbească de-odată, peltic, așa cum se pricepeau ei, venind cu pretenții sau rugăminți care mai de care mai năstrușnice. Părinții îi tolerau liniștiți, de multe ori chiar fără să îi ia în seamă. Cei doi se cumințeau pentru câteva minute, după care o luau de la capăt și o țineau lanț așa, la nesfârșit.

– Vă admir cât sunteți de înțelegători și de răbdători cu ei, le spuse Elina la un moment dat celor doi adulți.

– Cred că e firesc, replică Mireille. Cea mai mare răbdare și înțelegere o ai cu copiii tăi. Probabil că la fel ar fi și în cazul tău. Al oricărei mame de altfel.

– Crezi?, întrebă Elina nu foarte convinsă. Gândul îi alunecă spre copilăria ei; rigiditatea și platitudinea mamei ei nu se plia deloc pe modul în care se purta Mireille cu micuții.

– Oricum, ei sunt inepuizabili. La un moment dat înțelegi că nu ai altceva de făcut decât să îi lași în lumea lor, în care intervii doar cu cele obișnuite: mâncare, spălat, schimbat, culcare. Și, pentru că veni vorba de culcare, adăugă ea serioasă privind către cei doi, gata, la spălat și în pat cu voi, că e târziu deja!

Ca și cum le-ar fi spus ceva foarte amuzant, cei doi pufniră în râs, săriră brusc de pe scaune și ieșiră din cameră în fugă. Cei trei rămași zâmbiră și ei amuzați de micuții care făceau o hărmălaie de nedescris în camera vecină.

– Andre-Joseph, Marie-Monique, le strigă tatăl lor pe un ton grav, încetați sau vin la voi!

De alături se auziră iar râsete și alergături, semn că cei doi mai aveau încă ceva energie de consumat pe ziua aceea. În clipa următoare, de după tocul ușii se iviră pe rând cele două creștete blonde, mai întâi cel al fetiței și apoi al băiețelului. Marie-Monique înaintă doar pe jumătate, cu un ursuleț atârnând în mâna dreaptă și cu o expresie care se voia timidă, rostind peltic, în timp ce se legăna ușor:

– Elina ne țiteste poveste în seala asta?

Cei trei se priviră surprinși de rugămintea micuței, neștiind ce să spună. Pentru întărire, se auzi glăsciorul lui Andre-Joseph, care ieșise în fața surioarei lui și mărșăluia așa cum văzuse el la o paradă de curând, rostind apăsat: Elina! Elina! Elina!

Pentru Elina totul părea ireal. Continua să aibă sentimentul că odată cu trecerea pragului casei prietenei sale, trecuse într-o altă dimensiune, într-o altă viață. Mireille, încercând să o scape de „asediu”, interveni:

– Elina este foarte obosită. Trebuie să se culce.

Dar cei mici nu se lăsară înduplecați, insistând cu mâinile împreunate a rugăminte:

– O poveste mică, mică de tot!

Elina se ridică de la masă, cedând invitației cu plăcere și cu bucurie.

– Hai mai întâi să-ți arăt camera ta și să te faci comodă. Împielițații ăștia doi vor mai avea puțin timp de hârjoneală și hlizeală.

– Nu vrei să te ajut mai întâi să strângi masa, întrebă Elina?

– Nu, stai liniștită, nu e nevoie. Și o luă înainte, pentru a-i arăta drumul.

Elina își luă din hol puținele bagaje și o urmă, repetând în gând „camera ta”. Nu trecuseră decât câteva ore de când venise în acea casă și avea deja o cameră a ei. Avea convingerea că o s-o îndrăgească pe dată.

Camera era mai degrabă simplă și îi reaminti de prima cameră de la han. Un pat mare, cu tăblii de lemn, având de o parte și de alta câte o mică noptieră, o masă cu două scaune, un șifonier din același lemn masiv ca și restul mobilierului și cam atât. Fereastra dădea înspre mare. Mireille dădu la o parte perdeaua de tul simplu și deschise geamul să aerisească.

– Sunt așternuturi curate în șifonier, spuse ea în timp ce se îndrepta către piesa de mobilier.

Elina se oferi să o ajute și făcură patul împreună.

– Baia e la capătul holului, iar camera micuților… ai văzut. Să nu te iei după ei, că ți se urcă în cap. O singură poveste și gata! Te las să te faci comodă mai întâi. Poate reușim să schimbăm o vorbă după aceea, dacă nu suntem prea ostenite. Dacă nu, rămâne pe mâine dimineață, după micul dejun.

Mireille ieși din cameră închizând ușa în urma ei. Elina se schimbă în ceva mai comod și, înainte de a merge să le citească povestea micuților, admiră pentru o clipă ambientul. Aerul cald și plăcut al serii de început de toamnă invadase încăperea. Soarele apusese deja, pe nesimțite, înghițit treptat de valurile mării. În crepusculul serii toate păreau să se așeze la locul lor, promițând o liniște vecină cu nemărginirea. O liniște după care Elina tânjea de atâta vreme.

Chicotelile micuților o readuseră în prezent, amintindu-i îndatorirea din seara aceea. Se îndreptă agale către camera lor, încercând să păstreze o mină detașată.

Îi găsi pe cei doi în vârful unuia dintre cele două paturi, înghiontindu-se cu pernele. Cei doi se potoliră pe dată când o văzură și îi făcură loc între ei. Elina se imaginase stând pe un scaun, lângă patul micuților, nicidecum atât de aproape de ei. Faptul că o acceptaseră atât de ușor și o integrau în viața lor atât de repede o lua complet pe nepregătite. Nu avusese de-a face cu copii și nu știa exact cum să îi abordeze. Drept pentru care hotărî să îi lase pe ei s-o ghideze.

Pe noptiera dintre cele două paturi ale copiilor se aflau câteva cărți de povești pentru copii. Elina luă una din ele și începu să o răsfoiască. Erau povești simple, ca pentru vârsta lor.

– Ce vreți să vă citesc?, îi întrebă ea.

– Povestea cu gândăcelul, strigă Marie-Monique entuziasmată.

– Povestea cu cloitolașul, strigă aproape în același timp Andre-Joseph.

– Doar o poveste a spus mama voastră.

– Bine, pe cea cu cloitolașul, cedă Andre-Joseph.

Elina se așeză între ei cu cartea în mână și începu să le citească. Flancată de-o parte și de alta de trupurile micuților, realiză că nu mai există cale de întoarcere, așa că începu povestea. „A fost odată ca niciodată…”

Cei mici urmăreau povestea, cu năsucul în carte, arătând din când în când către desenele care însoțeau narațiunea sau mimând cele povestite. Treptat începură să se liniștească și pleoapele să li se facă din ce în ce mai grele. Elina nu ajunse la sfârșitul poveștii când observă că cei doi adormiseră deja. Se ridică din pat cu grijă, străduindu-se să nu-i trezească, îl mută pe Andre-Joseph în celălalt pat, stinse lumina și se îndreptă spre ieșire. Ajunsă la ușă, stătu nedumirită dacă să o închidă sau nu. În cele din urmă o lăsă întredeschisă și o porni către camera ei.

În bucătărie și pe hol era deja întuneric, semn că Mireille și Pierre se duseseră și ei la culcare. Discuția cu Mireille avea să aștepte până a doua zi. Cu atât mai bine!, își spuse Elina care, năpădită de toate evenimentele, nu se simțea încă în stare să revină la realitatea ei. Își lăsase viața în urmă și voia să o uite. Să o ia de la capăt, așa cum vine un nou născut pe lume.

Pentru o vreme stătu la fereastră, contemplând în întuneric. Dimineață pornise la drum dintr-o localitate necunoscută, în care probabil nu avea să se mai întoarcă niciodată, iar acum se afla aici, în mijlocul familiei prietenei ei, care o primise cu brațele deschise, fără să pună prea multe întrebări. Se gândi ce avea să îi spună a doua zi. Adevărul?! Oare Mireille putea duce un astfel de adevăr? Mai ales în situația în care se afla acum, în ultimele zile de sarcină. Nu, hotărî Elina, are să-i spună că a avut nevoie de o pauză, de o mică vacanță. Desigur, Mireille nu o să o creadă, iar daca avea să insiste, are să-i spună doar despre divorț, nu și motivul pentru care se produsese atât acesta, cât și plecarea ei definitivă din viața aceea. Gândul Elinei se reîntoarse la copii. În adâncul ființei ei se baza pe întreruperile lor, din diferite motive, care să curme o discuție mult prea serioasă între ea și Mireille.

În cele din urmă se întinse pe pat și încercă să adoarmă. Somnul nu se lăsă mult așteptat de data asta. Fusese o zi mult prea încărcată.

Elina se visă dormind într-un pat necunoscut, într-o încăpere în care nu se mai aflase niciodată. Somnul ei, cel din vis, părea undeva între viață și moarte. Nu știa dacă avea să se mai trezească vreodată. Trupul ei era din cale-afară de firav, abia de se mai vedea de sub pătură. Slăbită peste măsură, respira cu mare dificultate. Prin vis, prin visul din vis, simți în cameră prezența cuiva. Cu mari eforturi reuși să întredeschidă puțin pleoapele și îl zări. Era acolo, la doar câțiva pași depărtare de ea. Weber! Cu spatele la ea, stătea în picioare, privind pe fereastră. Părea să țină ceva în brațe. Când o simți că se trezește, se întoarse cu fața spre ea și Elina văzu că ținea în brațe un bebeluș la care se uita ca la o comoară. „Uite, Elina, îi spuse, îndreptându-se către patul ei. Uite-l cât este de frumos!”. Când se apropie îndeajuns de aproape de pat încât să-l poată vedea, Elina vru să țipe îngrozită, însă din gura ei nu ieși niciun sunet. Fața bebelușului pe care-l ținea Weber în brațe era a lui Kowalski.

Elina se trezi îngrozită. Marie-Monique o privea din cadrul ușii.

– Am visat ulât, spuse ea cu o voce mâțâită, gata să plângă. Pot să dolm cu tine?

Fără să-și dea timp să se dezmeticească, Elina ridică pătura subțire cu care era acoperită, făcându-i semn micuței să se apropie. În noaptea aceea, două persoane visaseră urât.

Marie-Monique grăbi spre patul Elinei, se cățără rapid și se cuibări lângă ea. Elina o acoperi și o îmbrățișă, mângâind-o ușor.

– Dormi, draga mea! De-acum nu o să mai visăm urât!

La scurt timp, Elina auzi răsuflarea ritmică a micuței, semn că aceasta adormise. Într-un final, doborâtă de oboseală, adormi și ea îmbrățișând-o în continuare pe Marie-Monique, ca pe un îngeraș pe nu-și putea permite să-l piardă.

– Aaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Se auzi un strigăt ca din gură de șarpe, care trezi întreaga casă. Strigătul se repeta, timp în care se auzeau pași precipitați prin toată casa.

– A dispălut!, continua să strige disperat Andre-Joseph. Sulioala mea a dispălut! Aaaaaaaaaaa, urla el, tropăind peste tot.

Cum era și firesc, mai întâi dădu buzna în dormitorul părinților care, treziți brusc de urletele lui, se ridicaseră deja în capul oaselor, neștiind ce se petrece. Andre-Joseph, văzând că surioara lui nu se află în patul părinților, pentru a se asigura că aceasta nu stă ascunsă prin vreun cotlon sau pe după vreo mobilă, dădu rapid o roată prin toată încăperea, sub privirea consternată a părinților lui.

– Aici nu e!, strigă el îndârjit, după care o rupse la fugă.

O căută peste tot, prin baie, pe hol, prin bucătărie. Nimic. Surioara lui nu era de găsit. În cele din urmă își aminti de Elina și o rupse la fugă către camera acesteia. Dădu de perete ușa camerei, disperat că dacă nu o găsește nici aici, totul este pierdut. Între timp, Mireille și Pierre se porniseră și ei speriați, să afle ce e cu Marie-Monique. Aceasta, împreună cu Elina, abia dezmeticite de toată agitația, stăteau în vârful patului privind contrariate.

– Aha! Aici elai! Tlădătoaleo!, spuse el încrucișând mâinile la piept, cu o mină jignită.

Scena era atât e hilară încât, trecând peste trezirea intempestivă, părinții pufniră în râs. Pierre îl ciufuli puțin pe Andre-Josep, dojenindu-l fără convingere:

– Era să ne provoci un atac de cord! Iar pe mama ta să o faci să nască înainte de vreme! Pentru ce atâta gălăgie?!

Andre-Joseph, cu lacrimi în ochi și durere în suflet, convins de trădarea surioarei lui și de faptul că nu-l mai iubește nimeni, era pe punctul de a o zbughi la fugă. Elina, înțelegând drama micuțului, îi făcu semn acestuia să vină să se bage în pat, lângă ele. Luat prin surprindere de gestul Elinei, lăsă mâinile în jos a capitulare și se îndreptă timid către pat.

– Haide, vino lângă noi, Andre-Joseph! Surioara ta a avut un vis urât azi noapte, și de aceea a venit să doarmă cu mine.

Suspinând, Andre-Joseph se urcă lângă ele în pat, Elina făcându-i loc între ea și Marie-Monique. Convingându-se în sfârșit că nu este lăsat pe dinafară, micuțul se cuibări lângă ea și își trase pătura peste cap, pretinzând că vrea să doarmă. Marie-Monique se băgă și ea sub pătură, lipindu-se de el și-i spuse: „Unde cledeai că am dispălut?”

– citește continuarea aici

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fără scăpare

O poveste de dragoste: Olga

Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro