Sunt trei cu totul. Două stau jos, cu fustele trase în sus, până spre genunchi, cu picioarele strâmbe și crăcănate, cu ciorapi de nailon peste care și-au tras șosete groase, că deh, au început să cadă serios frunzele și acuș vine iarna. Una a rămas în picioare – picioarele, altfel, la fel de strâmbe și învelite în niște ciorapi d-ăia groșii, cum găsești la tarabe, în Obor. Împreună să tot aibă spre două sute și ceva de ani împărțiți frățește. Două dintre ele au încolțit-o deja pe cea de-a treia, un pic mai tinerică, și-și tot fură vorba din gură.
– Ascultați la mine. Mai întâi puneți apa la fiert. Cu sare.
– Un litru de apă la o lingură de sare, se bagă și cealaltă în vorbă, nu care cumva să rămâie mai prejos.
– Stai, dragă așa, că n-apucai să spui, se revoltă prietena ei.
Apoi, către novicea pusă strategic la perete, că scaune libere nu mai erau.
– Doamnă scumpă, pune matale apa la fiert cum îți ziserăm noi, adaugă și niște boabe de piper…
– Cam zece, așa, se bagă și cealaltă în vorbă….
– Sau cincisprezece, na, și apoi cât fierbe apa, aveți timp să spălați gogonelele, să rupeți conopida buchețele și…
– Și nu uitați să înțepați gogonelele cu furculița, ca să intre bine saramura.
– Aha! se aude vocea de la perete.
– Dar mărar? Mărar nu puneți, stimate doamne? Este e-sen-țial!
Tăcere și stupefacție. Vocea este gravă și posesorul ei are undeva spre 70 de ani, fără baston sau proteză. Doar pălărie. Se uită la cele trei doamne și le aruncă un zâmbet protector. Apoi, întorcându-se spre cea de la perete, continuă:
– Eu pun întotdeauna mărar. Crenguțe. Le găsiți la piață. Dă apei un parfum și… nu știu cum să spun, dar personalizează murăturile.
Cele două de pe scaun cască ochii mari și scapă niște oh-uri și ah-uri. Cea de-a treia se lipește și mai tare de perete, își privește insistent pantofii demodați, cu un pic de toc și un flec dus și spune ca pentru sine.
– Dumneavoastră puneți murături?
Domnul zâmbește din nou și, prefăcându-se că nu aude întrebarea, continuă:
– Și frunze de țelină.
– Serioooos? întreabă cele două de pe scaun, la unison.
De data asta, domnul le țintuiește cu privirea de un albastru ușor spălăcit.
– Normal. Normal, stimate doamne. Păi, fără frunze de țelină n-are niciun chichirez!
-Mă rog, ale mele sunt bune și simple, zice una dintre ele. Lu’ Titel al meu îi plac.
Citiţi şi O gutuie
Domnul nu pare impresionat.
– Încercați anul ăsta și cu țelină. Titel îmi va mulțumi.
– Eheee, anul ăsta să vedem cum o fi, zice doamna de la perete.
Cele două de pe scaune dau din cap.
– Cum o vrea Ăl de sus. Tot la domnul doctor stați, așa-i? Eu am deja trei operații la dânsul. Asta o să fie a patra.
Cea de la perete aruncă o privire pe ușa pe care scrie “Chirurgie”.
– Și mie mi-a zis că nu scap de cuțit. Cică vreo trei săptămâni durează până mă repun cât de cât pe picioare. Noroc că zacusca am terminat-o. Da’ murăturile… n-avusei timp. Și acum, m-a zăpăcit și domnu’, că stau și mă frământ toată – oare mai găsesc frunze de țelină când oi ieși din spital? Că mărar mai am prin casă. Doamne, zise și-și făcu un rând de trei cruci grăbite, ajută-mă să-mi iasă anul ăsta murăturile bune. Că-n rest, le duc eu pe toate.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Dar cum să NU știți ce e ăla păstârnac și la ce se folosește?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
