Când s-a trezit, omul a văzut că era pe un pat de spital cu piciorul drept ridicat, fixat în ghips. Mâna stângă nu o simțea și avea un tub într-o venă. Un ochi era acoperit și se simțea ciudat. Asistenta de serviciu urmărea atent niște aparate și a observat trezirea. De ce fix mie mi se întâmplă? Vocea interioară nu o poate opri nimeni…
– Unde sunt și ce mi s-a întâmplat?
– În spital. Un accident.
Nu avea inimă să îi spună că i-au murit în accident soția și cei doi copii. Nu știa cum. Nu voia să îi dea ea vestea.
– Ați fost în comă indusă, vă rog să stați liniștit.
– Cum să stau liniștit? Nu îmi amintesc nimic. Cum s-a întâmplat?
Ea știa că este posibil ca memoria să aibă nevoie de câteva zile până să revină. A respirat ușurată.
– Nu știu exact, nu eram la fața locului.
A dat-o pe glumă, iar el i-a fost recunoscător. Cu ochiul cu care vedea a observat că femeia avea un chip fin, blând, bun. S-a mai liniștit. Între timp a sosit și medicul, foarte bucuros și amabil. S-a prezentat și i-a spus în mare cum stau lucrurile.
După revenirea la viață, cu ochiul în tavan, încerca să își amintească ceva, să înțeleagă ceva. Amintirile îndepărtate veneau ca un râu limpede. Copilăria, adolescența, părinții, frații, școlile, tot felul de oameni și întâmplări… Dar mai apoi? Ce i s-a întâmplat mai apoi și de ce nu își mai amintește nimic? Medicul i-a răspuns că este posibil și normal ca anumite conexiuni nervoase să nu funcționeze.
Avea mereu o emoție specială când era ea de serviciu. O chema Ana. O aștepta. El era un vorbăreț, iar ea o bună ascultătoare. O făcea să râdă, cu timpul a descoperit în ochii ei o anume tristețe. O va întreba curând dacă este căsătorită. Starea lui fizică se îmbunătățea văzând cu ochii sau cu ochiul, după caz, dar despre soție și despre copii nicio vorbă. Părinții nu mai trăiau, frații erau în țări străine. Totuși nu se simțea singur.
Ana nu știa cum să procedeze. Se lega tot mai strâns de omul ăsta, prin felul lui de a fi. Felul ei era altfel, experiențele prin care a trecut au marcat-o profund. Închisă, rece, înconjurată de ziduri, însingurată…mai degrabă îndepărta decât apropia pe cineva. Vreun bărbat nici într-un caz, nu-i mai trebuia! Dar acesta parcă îi citea în suflet. Și ea lui. Trebuia să îi spună că a avut soție și copii? Era de competența sa? Timpul trecea.
Timpul își respecta legea și trecea. Memoria refuza să revină, situația medicală era rezolvată complet. Directorul spitalului, după lungi gândiri și răzgândiri, a înțeles că trebuie să îi spună adevărul.
– Nu v-a revenit memoria recentă. Poate că nu vă va reveni niciodată. Dar este de datoria mea, de datoria conștiinței mele să vă spun adevărul.
Și i-a spus tot ce s-a întâmplat în acea zi de primăvară timpurie. Cum au ajuns toți patru în spital, cum au murit soția și copiii care erau în stare extrem de gravă. El s-a salvat, dar după luni de comă indusă.
El a ascultat totul cu atenție. A înțeles, dar nu își amintea absolut nimic. Avusese o soție, avusese copii… Avea, deci, o casă… un trecut recent complet șters. Parcă ieșea dintr-o închisoare mentală. Cum va trăi de acum înainte? Ana și-a spus că o va uita. Că el va trebui cumva să își adune informații ca să completeze un puzzle absolut important. Dar el a surprins-o. Plăcut.
– Vreau să îmi fii alături în această călătorie. Ca soție.
Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
