Când s-a trezit, omul a văzut că era pe un pat de spital cu piciorul drept ridicat, fixat în ghips. Mâna stângă nu o simÈ›ea È™i avea un tub într-o venă. Un ochi era acoperit È™i se simÈ›ea ciudat. Asistenta de serviciu urmărea atent niÈ™te aparate È™i a observat trezirea. De ce fix mie mi se întâmplă? Vocea interioară nu o poate opri nimeni…
– Unde sunt È™i ce mi s-a întâmplat?
– ÃŽn spital. Un accident.
Nu avea inimă să îi spună că i-au murit în accident soția și cei doi copii. Nu știa cum. Nu voia să îi dea ea vestea.
– AÈ›i fost în comă indusă, vă rog să staÈ›i liniÈ™tit.
– Cum să stau liniÈ™tit? Nu îmi amintesc nimic. Cum s-a întâmplat?
Ea știa că este posibil ca memoria să aibă nevoie de câteva zile până să revină. A respirat ușurată.
– Nu È™tiu exact, nu eram la faÈ›a locului.
A dat-o pe glumă, iar el i-a fost recunoscător. Cu ochiul cu care vedea a observat că femeia avea un chip fin, blând, bun. S-a mai liniștit. Între timp a sosit și medicul, foarte bucuros și amabil. S-a prezentat și i-a spus în mare cum stau lucrurile.
După revenirea la viață, cu ochiul în tavan, încerca să își amintească ceva, să înÈ›eleagă ceva. Amintirile îndepărtate veneau ca un râu limpede. Copilăria, adolescenÈ›a, părinÈ›ii, fraÈ›ii, È™colile, tot felul de oameni È™i întâmplări… Dar mai apoi? Ce i s-a întâmplat mai apoi È™i de ce nu își mai aminteÈ™te nimic? Medicul i-a răspuns că este posibil È™i normal ca anumite conexiuni nervoase să nu funcÈ›ioneze.
Avea mereu o emoție specială când era ea de serviciu. O chema Ana. O aștepta. El era un vorbăreț, iar ea o bună ascultătoare. O făcea să râdă, cu timpul a descoperit în ochii ei o anume tristețe. O va întreba curând dacă este căsătorită. Starea lui fizică se îmbunătățea văzând cu ochii sau cu ochiul, după caz, dar despre soție și despre copii nicio vorbă. Părinții nu mai trăiau, frații erau în țări străine. Totuși nu se simțea singur.
Ana nu È™tia cum să procedeze. Se lega tot mai strâns de omul ăsta, prin felul lui de a fi. Felul ei era altfel, experienÈ›ele prin care a trecut au marcat-o profund. ÃŽnchisă, rece, înconjurată de ziduri, însingurată…mai degrabă îndepărta decât apropia pe cineva. Vreun bărbat nici într-un caz, nu-i mai trebuia! Dar acesta parcă îi citea în suflet. Și ea lui. Trebuia să îi spună că a avut soÈ›ie È™i copii? Era de competenÈ›a sa? Timpul trecea.
Timpul își respecta legea și trecea. Memoria refuza să revină, situația medicală era rezolvată complet. Directorul spitalului, după lungi gândiri și răzgândiri, a înțeles că trebuie să îi spună adevărul.
– Nu v-a revenit memoria recentă. Poate că nu vă va reveni niciodată. Dar este de datoria mea, de datoria conÈ™tiinÈ›ei mele să vă spun adevărul.
Și i-a spus tot ce s-a întâmplat în acea zi de primăvară timpurie. Cum au ajuns toți patru în spital, cum au murit soția și copiii care erau în stare extrem de gravă. El s-a salvat, dar după luni de comă indusă.
El a ascultat totul cu atenÈ›ie. A înÈ›eles, dar nu își amintea absolut nimic. Avusese o soÈ›ie, avusese copii… Avea, deci, o casă… un trecut recent complet È™ters. Parcă ieÈ™ea dintr-o închisoare mentală. Cum va trăi de acum înainte? Ana È™i-a spus că o va uita. Că el va trebui cumva să își adune informaÈ›ii ca să completeze un puzzle absolut important. Dar el a surprins-o. Plăcut.
– Vreau să îmi fii alături în această călătorie. Ca soÈ›ie.
Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dinții strâmbi nu mai sunt strâmbi pe viață
Dragă soție, sunt și eu cea înșelată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
