Domnule E., poftiți…

14 January 2018

ANDRA TISCHERAm ieșit în hol să îl întâmpin, nu știu de ce nu mă simțeam deloc, chiar deloc confortabil, auzisem prea multe despre el și mă stânjenea ideea de a-l avea partener de discuție (pacient mi se pare, și acum, prea mult spus). Stătea într-un colț, pe fotoliul roșu din anticameră, trebuie să spun că nici nu m-a mirat alegerea lui – în restul încăperii așezasem numai scaune capitonate, ce-i drept, dar pe acest fotoliu se așezau doar unii oameni care veneau la cabinet, iar opțiunea lor, conștientă sau inconștientă, era pentru mine un prim semnal: erau indivizi care iubeau până la nebunie viața, dar nu viața aceea a omului de rând, cu serviciu, familie, copii, nervi, meteodependență, luptă acerbă pentru supraviețuire, ci viața aceea care palpită în interior, negrăită, necuprinsă în formule inteligibile, viața pe care puțini o cunosc, pentru că nu ajung la ea.

Nici el nu se simțea în largul lui, pentru că stătea rezemat stingher pe unul din brațele fotoliului, ca și cum ar fi fost pregătit să plece, cu corpul aplecat într-o parte. Își culcase privirea albastră într-o carte de psihologie (despre Maria Montessori, mi se pare), dar puteam vedea că e departe, undeva la malul unui râu și ascultă susurul apei care-și duce în vale eternitatea, val cu val… Probabil că își pusese capul pe iarba crudă și asculta glasul pământului reavăn, care-i șoptea, din adâncuri, neliniști cosmice fluide, pline de-nțelesuri – numai pentru el… Nicio vibrație nu-l însuflețea, doar pe fruntea înaltă, încadrată de părul scurt cu reflexe argintii, puteam citi în pulsația unei vene miile de gânduri între care se simțea, cu siguranță, prizonier. Cu câtă dragoste îl citeam: ”Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic și nimic, având totul”, știuse, ca nimeni altul, să exprime liminar, cu o frustă sinceritate, paradoxul ființei umane superioară celorlalți prin puterea de a trăi plenar și ardent contradicțiile, fără a se lăsa câtuși de puțin pradă acelei deznădejdi care tulburase mințile atâtor oameni de geniu… Puloverul albastru îi atârna la umeri, iar din mânecile suflecate i se vedeau brațele puternice, albe, brăzdate de vene groase în care îi pulsa, nervos, un sânge albastru, ancestral. Nu se bărbierise, asta îmi demonstra că nu punea preț nici pe etichetă, nici pe propria înfățișare și nici pe impresia lăsată celorlalți, dar am simțit că era în el mult mai mult decât preocuparea pentru cum arăta, felul în care simțea, iar acel ceva urma să fie depus în mintea mea, pe un piedestal într-un anume colț, și urma să se întâmple chiar azi, chiar în minutele următoare…

– Domnule E., poftiți…

Am realizat în secunda următoare că îl trezisem dintr-un vis prețios, pentru că aproape îi scăpă cartea din mână și mă privea acum cu seninul tulburat al ochilor în care se perindau caleidoscopic uimiri, tristeți nedeslușite, o urmă abia ghicită de reproș, remușcare (probabil ar fi vrut să se întoarcă pe călcâie și să plece, înainte de a apuca să începem ședința), și, ceea ce am simțit cel mai pregnant, regretul de a fi fost trezit din starea aceea care-l îmbrăcase într-o liniște paradiziacă…

M-am văzut pe loc fatal vinovată, ca și când aș fi trezit un copilaș din somnul dulce al amiezii, ca și când aș fi tulburat cu respirația mea liniștea unei biserici… Am reușit să fac un gest instinctiv, de a-l pofti prin ușa întredeschisă, și cred că, trecând pe lângă mine, mi-a adresat un bună ziua șoptit, complice, care ne-a prins, pe loc, într-o singură ecuație cu două necunoscute…

Pe fișa lui, cineva scrisese repezit misoginism, crize maniaco-depresive, tulburări obsesionale, iritabilitate crescută, episoade frecvente de pierdere a memoriei, abulie, era, în linii mari, portretul unui psihopat în (rapidă și sigură) devenire, punctat, surprinzător, de fantoma primului cuvânt: misoginism. Dar acesta nu e un simptom, și cu atât mai puțin se poate trece într-o fișă de observație clinică, ce Dumnezeu, m-am trezit certându-mă în gând cu psihiatrul de la care venise cu tot dosarul acela în care mâini harnice îi sintetizaseră întreaga ființă, cu toate dorințele, visele, angoasele și coșmarurile, căutările, suferințele și puținele bucurii pe care i le oferise viața reală, cu minuțiozitatea unui ceasornicar. Dosarul acela era anatema lui și îl urmărea așa cum cocoașa își urmărește purtătorul sau cicatricea pielea în care a fost crestată. Era acolo viața lui cea neadevărată, cea în care era silit să respire aburii toxici ai realității…

În timp ce închideam dosarul, l-am urmărit așezându-se pe canapea, făcând gestul acesta de parcă abia așteptase să-și continue, chiar și în prezența unui străin, visul început în anticameră, iluzia de care depindea starea lui de bine, căci se relaxase total, absolut, fața i se destinsese și trăsăturile îi lăsau acum la lumină o dulceață indescriptibilă, care m-a făcut instantaneu să zâmbesc. Se instalase între noi, iată, o complicitate mută, dar trainică, se simțea în atmosferă o vibrație, o căldură, mi se părea că stau în fața unui șemineu și mă cuprinde în valuri portocalii lumina… M-am strecurat în vârful picioarelor în fotoliul din fața lui și l-am privit, cum spusese el cândva, cu nesaț, era, pe de-a-ntregul, o pictură vie în care citeam istoria întreagă a omenirii în ceea ce avea ea mai sensibil și mai frumos. Era pentru prima dată când nu simțeam nevoia să vorbesc, nu mă grăbeam, nu-mi luasem nimic de notat, nu dădeam indicații, nu puneam întrebări, mă adâncisem într-o stare de prostrație care mă acaparase total, îmi inundase toate simțurile și mă făcea să plutesc în derivă, așteptând un mal sau o ancoră.

– N-am putut s-o uit niciodată pe Casandra, iar toate femeile care i-au urmat n-au fost decât umbre palide în care am vrut s-o regăsesc pe ea, pe fecioara cu păr de aur și privire solară, cu care colindam luncile din preajma Ipoteștilor, fata aceea cu ie albă ca spuma laptelui, în ochii căreia citeam toate promisiunile Paradisului.

bcea45e9d13098eb301e5826f84e6706

    sursă foto: pinterest.com

Vocea i se înălța încetul cu încetul, căci era modelată de amintirea care i se desfășura atât de viu în fața ochilor, încât avea nevoie muzica divină a cuvintelor în care s-o întrupeze. O visa cu ochii deschiși, și ea devenea trup înaintea mea, toată albă și diafană, umplând fiecare spațiu gol din mine cu o lumină violacee divină, se prinsese de trunchiul unui copac și se ascundea privirilor, când se ivea din nou se făcea ziuă și mirosea a pădure tânără, dansa frenetic iar voalurile o îmbrățișau ca într-o ultimă, fugară, pasională revedere… dintr-o dată, l-am auzit modelându-și intonația, în timp ce în capul meu se năștea, virgină, Sonata lunii a lui Beethoven:

”I-adoarme pe sânu-i, se leagănă-n brațe,/ În tandre visări;/Pe când ca profume pe blânda ei față/ Plutesc sărutări”… Era îngerul meu și simțeam, ca și acum, că o s-o iubesc mereu, dincolo de viață și de moarte, și că negreșit o voi regăsi cu fiecare întrupare a mea, a ei… Moartea Casandrei m-a secătuit de orice putere omenească, m-a lăsat neputincios și am început, ca să pot exista în continuare ca s-o cânt, a mea în veci pierdută Euridice, să orbecăiesc printre cuvinte, jalnic Orfeu, ca să le caut și să le găsesc pe cele capabile să mi-o redea în cea mai pură lumină…
În timp ce vorbea, m-am trezit în galeria în care viața lui atârnase tabloul Mitei Kremnitz, al Cleopatrei Poenaru, al Veronicăi Micle și mi se învârtea în cap cuvântul misoginism din dosarul lui medical…

– Nu te mai gândi la celelalte, a continuat cu același glas care năștea veacuri în sufletul meu, nici măcar la Veronica, nimeni nu știe ceea ce îți voi spune ție, acum… Nu căutăm niciodată o anumită femeie, ci Femeia, nu cercetăm o ființă carnală în care să regăsim armonia, căutăm acel mister, acel parfum, acea privire care ne-a subjugat în prima noastră încarnare și care a lăsat în noi DORUL, emoția aceea nestinsă, neatinsă, care plutește în noi virginal, de la începutul lumii… Avem nevoie de celălalt nu pentru a împărți o pâine și un pat, ci pentru a ne găsi liniștea, departe de lume, liniștea aceea în care s-au zămislit lucrurile, pacea nerostită pe care ți-o dă privirea curată și sărutul tandru… Tânăr, poți fi fericit pe de-a-ntregul, fără paranteze, pentru că mustește în tine disperarea de a trăi clipa și de a consuma arzând orice secundă… De aceea, eu am fost misogin (să nu crezi că nu știu ce au zis toți despre mine), o recunosc deschis, pentru că mă transformasem într-o bucată de carne pe care fiecare femeie o îmbrăca așa cum voia, o trimitea de acolo, o subjuga prin reproșuri, că n-am scris, că n-am venit, ca n-am râs, că am plâns prea mult, că e târziu, că e prea devreme, că e acum sau niciodată… Veronica mă striga ca pe un copil, când eu aveam în mine numai toamnă și căutam sensul de nedescoperit al vieții noastre pământene, de dincolo de ea… Cum să fii fericit? Dragostea este un vis şi o părere, o haină strălucită așezată peste durere, știi, îți repet, trebuie să înveți că a nu iubi nu e nimica, a nu putea iubi e grozav. Odată intrat în mirajul iubirii, singura scăpare e fuga, spusese Napoleon, pentru că nu există decât un singur drum, o spirală către abis – ea (se) trece, ori înghițită de Cronos, ori devenită proză, prin domesticirea ei casnică… Numai poezia mi-a fost amantă perfectă, pentru că mă primea oricând, înmiresmată, proaspătă, seducătoare, mă dezbrăca de mine pământeanul și mă înfășura în mantia de rege, făcându-mă să mă simt cel mai frumos din lume, iar când o părăseam, mă aștepta cuminte, tăcută, vibrândă până la lacrimi de nestinsa chemare… Tu mă înțelegi? Tu, tu, cea de acum, tu mă înțelegi?

Îmi rămăsese atât de vie în minte întrebarea aceasta, că mă vedeam încă în fața lui, pe fotoliul din cabinet, sorbindu-i, silabă cu silabă, fiecare cuvânt. Sonata lunii își consuma ultimele acorduri, și pe foaia albă ca promisiunea eternelor fecioare, scrisesem un titlu care acum mi se părea banal pentru un vis atât de frumos… La psihanalist.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Un bărbat și o femeie

Și am căzut în păcat…

Într-o zi, m-am trezit singur cu tine lângă mine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
643 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro