Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dragă corporaţie, vreau să divorţăm!

1 July 2016

Victoria Serman„Dragă corporaţie, vreau să divorţăm. Nu te părăsesc pentru alta. Vreau doar să îmi trăiesc mult promisa viaţă de apoi…” Cam aşa a sunat scrisoarea pentru cea cu care mi-am petrecut jumătate din viaţă. În termeni mult mai… corporatişti, dar aceasta a fost esenţa.

Sunt o corporatistă ca mulţi dintre cei care mă citiţi în această clipă. Am intrat în multinaţională tânără şi proaspătă, abia ieşită de pe băncile facultăţii. Nu muşc mâna care m-a hrănit şi, oricât de propagandist ar suna, recunosc că am crescut mult în companie. Am învăţat enorm şi am cunoscut oameni care m-au marcat pe viaţă. Desigur, îmi voi aminti doar de cei care m-au marcat pozitiv…

Am corectat unele defecte naţionale (fără nepotisme şi favoritisme în ţara lui „time is money”), am căpătat altele (să pun presiune chiar şi când nu e nevoie, să vreau să fiu prima până şi în coadă la împărtăşanie, pentru a câştiga timp…). Am putut să fac experimente cu banii altora, să înregistrez câteva succese răsunătoare şi un salariu confortabil. Ca pe majoritatea dintre noi, m-a prins virusul. Îmi plăcea ce fac şi o făceam cu pasiune, fără a număra orele.

femeie Juliette

Şi îmi mai plăcea ceva: privirea aceea admirativă a părinţilor şi a prietenilor cărora le mărturiseam cu falsă modestie ce lucruri cruciale pentru umanitate facem noi. Şi dacă se găsea cineva să vorbească firma de rău, scoteam imediat la înaintare toate operaţiunile de CSR (ce bine sună!) în care m-a implicat firma şi pe mine, făcându-mă să mă simt, o zi pe an, o persoană mai bună. În restul timpului, nu aveam timp… Aşa am fost crescuţi şi alintaţi noi, corporatiştii, ani de zile, cu ameninţarea supremă – „dacă vrei să ai o carieră în compania asta…” – şi cu promisiunea unei vieţi de apoi plină de minunăţii. Pentru că trebuie să începi de jos pentru a ajunge sus, ni se spunea. Logic, nu?

Dar după fiecare viaţă de apoi (câte joburi am schimbat în companie pentru a ajunge sus?), minunăţiile au întârziat să apară. Da, am ajuns sus. Foarte sus chiar. Dar, în toţi aceşti ani, viaţa mea personală a fost mai mult un concept, am lucrat zi, noapte şi weekend, într-o cursă contra cronometru, în care nu conta cât de mult făceam. O ştim cu toţii: ni se cere întotdeauna mai mult, auto-depăşirea fiind la loc de cinste. Ni se spune (de am ajuns până şi eu să reproduc acelaşi discurs…) că a face foarte bine jobul, este doar condiţia sine qua non pentru a-l păstra. De aceea avem un salariu! Pentru o mărire sau o primă, performanţa trebuie să fie excepţională. De parcă am fi toţi Einstein… Trebuie să facem întotdeauna mai bine decât concurenţa (= omul negru) şi, chiar dacă reuşim, nu avem nici atunci un moment de relache. Cota în bursă, ea, nu are relache, iar buzunarele acţionarilor trebuie umplute în flux continuu, deci, dragi corporatişti, ţineţi pasul!

Eşti epuizat? Ai probleme de sănătate? Te vei ocupa când vei avea timp. Acum, nu ai. Ai urgenţe!

Şi copiii? Eee, copiii… Nu e un subiect pe care ne place să-l abordăm. E suficient să ştim că muncim pentru ei şi e normal să nu îi vedem. Doar le construim viitorul, nu? Şi, de fapt, copii… atunci când sunt. Pe ai mei, era să îi fac în eprubetă. Deh, ba eram în delegaţie, ba în şedinţă…

Carieră internaţională? Ne lucesc ochii la toţi, de parcă mai suntem pe vremea comunismului şi nu ne putem permite şi singuri un bilet de avion. Că doar s-a inventat low cost-ul. Şi când te gândeşti că 4 ţărani au făcut ocolul lumii pe jos, în opinci, în 1911… Iar ei nu lucrau într-o multinaţională.

Dar ştiţi ce? Mi-am dat seama că produsul acesta pe care ni-l vinde compania, viaţa de vis a corporatistului, are un ratio calitate/preţ cu mult peste piaţă. Ca să vorbesc în pur limbaj corporatist. Noi, de fapt, plătim bani grei pe ambalaj, prestigiul brandului şi locaţie. Valoarea intrinsecă, surprinzător, este foarte scăzută: beneficiile atât de lăudate în employer branding sunt surprinzător de relative. Dar am dovedit că ştim să facem marketing şi PR.

Mi-a luat multă vreme să recunosc lucrurile acestea. Pe unele, nici acum nu le-am digerat în totalitate. Dar întrebarea fundamentală a fost pe cât de simplă, pe atât de revelatoare: pentru ce?! Ne-au prins cu ce credeam că reprezintă viaţa perfectă şi cu ce nu putem avea, chipurile, decât datorită companiei: confortul, hainele frumoase, business trip-urile în locaţii de vis şi team building-urile, uneori într-adevăr inspiraţionale. Dar eu am ajuns la concluzia că, de fapt, e o farsă.

Ştiţi ce îmi doresc eu acum, în viaţa de apoi? O VIAŢĂ! Una adevărată!

Până acum, munceam enorm pentru a produce mulţi bani şi a-mi putea permite toate acele lucruri care mă fac să mă simt bine, să-mi gestionez de fapt stresul generat de atâta muncă, pentru a o putea lua de la capăt şi a produce bani, pentru a-mi gestiona stresul generat de atâta muncă, pentru a-mi gestiona… şamd. (Mai citiţi o dată pentru a înţelege bine ideea.) Cercul vicios.

Apoi m-am gândit că poate, dacă aş avea mai puţin stres, nu aş mai avea nevoie de atâţia bani pentru a-mi plăti toate acele lucruri care nu fac decât să mă mintă că mă simt mai bine. Poate CHIAR aş aprecia viaţa pe care o am şi de care nu am avut niciodată timp să mă bucur. Aveam întotdeauna… (alte) urgenţe !

Un om deştept spunea că toţi vor schimbarea, dar nimeni nu vrea să se schimbe. Înfricoşătoare perspectiva de a pierde „totul”, nu-i aşa? Dar ştiţi cum am calculat? Ca la prezentările de buget:

• Best case scenario: îmi iese – am scăpat. Problema nu se mai pune.

• Worst case scenario: nu – mă întorc în ţara lui „time is money”, în care bancomatul nu distribuie timp la pliculeţ, iar eu îl voi fi pierdut… Dar măcar voi fi încercat!

Şi ca să-mi fac curaj, am luat-o ca pe una dintre experienţele extreme pe care le plăteam cu bani grei (din salariul corporatist) la capătul pământului, şi pe care, ca toţi ceilalţi, o puneam la înaintare pentru a arăta tuturor ce viaţă minunată am… (Că doar nu era să pun poze cu ochi roşii şi cearcăne de atâta nedormit. Crampele la stomac de emoţie, stres şi presiune nici nu aveam cum să le arăt.).

Am luat-o ca pe un salt cu paraşuta. Doar că… fără paraşută.

Şi ştiţi ce am descoperit? Că numai simplul fapt de a face pasul e adrenalină pură!! Ideea că nu mai trăiesc în ritmul nebun al cotei de piaţă e o adevărată revelaţie! Sentimentul că nu mai sunt obligată să stau închisă ore în şir într-o sală de şedinţe îmi dă aripi! Libertatea de a mă întoarce la lucruri pe care le iubesc şi care sunt cu adevărat importante pentru mine, mă face să simt că, în sfârşit, trăiesc…

Ce voi face mai departe? Eh… aici vine greul. Nu ştiu. Nu ştiu să fac nimic. Nimic altceva

Dar sunt sigură că tot ce am învăţat îmi va fi de folos şi, chiar dacă voi pierde dispozitivul armatei mexicane (asistenta, băieţii de la informatică, fetele de la financiar…), valoarea mea intrinsecă o port în mine. Stranie descoperire că eu nu sunt doar un mic robot în spatele unui mare nume. Eu sunt eu! Și asta nu mi-o poate lua nimeni.

Iar dacă reuşeşc, poate îi voi învăţa pe corporatiştii ca mine (ca tine?) că viaţa de apoi chiar există. Pentru că, decât să trăiesc cu regrete şi îndoieli, eu am hotărât… să trăiesc!

In life I trust.

Semnat, o fostă corporatistă.

Pe Victoria o găsiți și aici



Citiţi şi

Avem nevoie de oameni de stat!

Celebritate sau succes?

29 septembrie 2020 – cronica știrilor pozitive

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Daniel Popa / 26 November 2016 23:41

    Cumpar o secunda din viata dvs. Cu cat o vindeti ?

    0
    0
    Reply
  2. Ionut / 11 August 2016 14:28

    Sunteti niste tristi in viata! Sunteti nefericiti si nu aveti decat frustrari. E multa vrajeala cu corporatistii, s-a preluat modelul american care a prins la maimutele din Romania. Proaspat intors din vacanta din Spania, unde se munceste fara a se cadea pe spate, ma uitam cu admiratie la oamenii simpli care sunt relaxati pt ca pretuiesc alte lucruri si se respecta pe ei insisi. Ma uitam cum se duc ei la pranz si se culca sau cum pe usa unui local scrie ca e deschis doar dupa ora 18.00…si stiti ce?! nu moare nicio afacere. La naiba! Din punctul meu de vedere, daca esti fericit acasa nu o arzi dubios la job iar la ora 18 te apuci de munca ca sa te vada seful ci te duci acasa si te incarci pozitiv dupa ce ai muncit timp de 8-10 ore asa cum trebuie.

    0
    0
    Reply
  3. Habar nu aveti, ce vorbiti! / 10 July 2016 22:09

    Nu va mai plangeti atata, dupa ce v-ati vanzolit in toata meteahna voastra in cadrul asa ziselor corporatii!!!! Dupa ce ati calcat peste cadavre si ati facut tot posibilul sa avansati si sa castigati mai mult ca sa va satifaceti frsutratrile si sa va laudati in liftul “building-ului” unde va concubinati!

    Terminati o data cu lametarile astea!

    Toata lumea munceste pe bani!

    Daca aveti sange si caracter in voi nu mai aruncati cu noroi in companiile care v-au crescut ca pe niste pui de naparci!

    0
    0
    Reply
  4. Tulippa / 9 July 2016 13:23

    Am atît de multe cuvinte care-mi roiesc prin creier……..și nu, nu pot să le dau o formă. Prinsă în capcana corporației(lor), îmi pare că nu știu să fac decît asta. Butonul reset nu s-a inventat încă. Am avut unele tentative vagi și eșuate de a mă afla , de a mă reinventa , dar caracatița s-a întins hulpav și m-a angrenat înapoi în tenebrele înțesate de cifre, grafice, must-uri, obiective, focusuri………….Ideile* vieții de apoi* născute din nevoia de a pleca și a nu privi înapoi, au fost puse cu succes în practică de cei cărora le-am împărtășit. Rămîn legată de bancomatul care-mi oferă senzația de siguranță pe fiecare 12 ale lunii, rămîn legată de propria-mi lașitate, rămîn legată de corporația care ( cu premisiunea mea desigur) a creat rotița perfectă , roțita care nu poate funcționa fără a fi parte din sistem. Sunt conștientă că orice corporație se debarasează de piesele uzate, asta va urma, și totuși, frica mă paralizează, teama că nu știu nimic altceva decît să corespund cerințelor din ce în ce mai desprinse de realitate. Urăsc sloganul *nu contează cum, pentru că trebuie* și cu asta rămîn. Stau și-mi delpîng soarta fără însă a face ceva pentru schimba. Eu sunt schimbarea! Dar cine sunt eu?

    0
    0
    Reply
  5. tomel / 7 July 2016 8:26

    Corporatia iti videaza creierul de orice plan personal si iti da impresia ca ai un sens sau ca ai invatat ceva… doar ca acele cunostine/set de reguli se aplica doar in acel context. O data liber, daca nu ai un plan concret, dupa o luna de relaxare, s-ar putea sa fie foarte gri (mai ales la noi unde nu exista alternativa la mediul corporate pentru o persoana cat de cat educata). Nu intodeauna exista posibilitatea de a te mai intoarce in corporatie, stim ca e destul de greu sa faci shiftul de la una la alta, datorita culturilor diferite sau nu intr-o pozitie buna neaparat.Multa bafta in continuare.

    0
    0
    Reply
  6. Claudia / 6 July 2016 0:24

    O lunga si frumoasa si buna viata de apoi!Cred ca uneori e necesar sa mai si traim!Sa-ti fie intr-un ceas bun!(parca la maritis asa se zicea,eu zic ça merge bine si la un divort)

    0
    0
    Reply
  7. Victoria Serman / 4 July 2016 19:01

    Draga Razvan,
    Plauzibile ipotezele tale, dar trebuie nuantate. In fiecare corporatie se poate face mappingul network-urilor, identifica retelele de influenta si putere, prietenii si dusmanii, sponsorii etc. E usor sa cazi in dizgratia cuiva, cu atat mai mult cu cat sefii se schimba cu regularitate, dar, daca stii sa supravietuiesti in sistem, restul retelei te sustine. Cand cunosti subtilitatile sistemului, navighezi usor. Caderea in dizgratie, reorganizarea, plafonarea, cam toate pot fi rezolvate. Cutitul la os, mai putin. Cand P&L-ul propriei tale vieti nu mai e profitabil, in afara de tine, nu te mai poate tine nimeni. Cu riscul de a te dezamagi, la mine asa a fost. Dar fiecare cu povestea lui. Imi scriu sute de oameni pe aceasta tema. ceea ce e trist. Ar fi fost mai bine sa fiu un caz izolat.
    Iti multumesc mult de contributie! Apreciez! Iti doresc sa nu treci prin astfel de experiente! ☺️

    0
    0
    Reply
  8. razvan / 4 July 2016 17:02

    scris frumos. in cele mai multe ocazii, insa, e doar ventilare dupa ce careva a cazut din gratiile cuiva sau e intr-un context de blocaj al ascensiunii/trec printr-o reorganizare, sau pur si simplu, nu mai e dezirabil. In rest, e valabil ce ai scris.

    0
    0
    Reply
  9. Victoria Serman / 4 July 2016 9:48

    Draga Lucian,
    Imi place aciditatea ta! Intrebarea de inceput e pertinenta. Pacat ca, dupa ce ai expus teza, ai expus antiteza, fara a astepta un raspuns. Daca tot ce ai retinut din ce am scris este ca sunt o “papusa rasfatata” (te banuiesc de premeditare), cred ai trecut pe langa esential. Sa-ti spun un secret: miile de oameni cu care am lucrat nu m-ar recunoaste in descrierea ta. “Papusa rasfatata” a fost mai mult o pata, un Don Quijote care s-a luptat, cat a putut, cu morile de vant. Daca, in parcursul tau, nu ai intalnit manageri demni de acest nume, mi se pare trist. Chiar exista. Putini, dar exista. Ei sunt modelul la care m-am raportat si, parte din greutatile cu care m-am confruntat, de acolo vin. Nu ma obliga nimeni si nimic sa ma justific, dar sunt de parere ca doar critica constructiva (si mai ales in cunostinta de cauza) poate aduce beneficii. Cea gratuita nu face decat sa hraneasca dezbateri sterile. Mi-ar placea sa stau cu tine la povesti. Ai fi uimit! Ma contactezi oricand. Iti doresc o zi minunata si perfectiune in tot ce faci!

    0
    0
    Reply
    • Lucian / 4 July 2016 11:42

      Multumesc pentru răspuns! O zi bună!

      0
      0
      Reply
    • Lucian / 4 July 2016 18:09

      Aici ai dreptate: “Pacat ca, dupa ce ai expus teza, ai expus antiteza, fara a astepta un raspuns.”….scuze, intr-adevar raspunsul probabil nu e pe directia spre care m-am cam “involburat”. Admit ca am o pre-judecata cu managerii care, desi suferind si ei (fara viata personala, cu stres si ipocrizie, etc), propaga cultul zeului “Profit”.
      Posibil sa fie in acest grup oameni care sufera din cauza ca trebuie (diverse motive) sa joace acest joc, poate incearca sa indulceasca regimul (cu piedici de mai sus), poate chiar cumva eroi (fie invinsi) in lumea lor…. anyway – altfel decat “prejudecatii” mei.
      🙂 Salutari!

      0
      0
      Reply
  10. Lucian / 4 July 2016 8:32

    Ok, nemulțumită de condițiile inumane implicate de corporație…ai făcut ceva, din poziția “sus, foarte sus” unde ai ajuns, pentru a atenua măcar: – pretențiile imense de profit (minim double digits, nu?), – lipsa umanitații din decizii, – ipocrizia de a cere angajaților sarcini peste posibilitațile de îndeplinire în 8 ore/zi, și alte minciuni corporatiste care te-au afectat? Nu? Atunci ai fost doar o altă managereasa corporatistă care a împins la vale, mai departe și mai mare, bulgărele de iluzii ipocrite de care acum se dezice și îl deplânge. Așteptând eventual like-uri de la “foștii” (subordonați, …”raporței”) pe care îi biciuiai cu drag pe calea “company grow”.
    Și, ca o păpușă răsfățata, dându-și seama că există și viață ! (sau nu i-a ieșit balanța pe vreun semestru?), scrie o poezioară dulceguț-motivațional-rebelă.
    Scuze dacă am fost prea acid și/sau greșit cu ceva. Salutări!

    0
    0
    Reply
    • Imre / 6 July 2016 11:46

      Mie mi se pare ca in ciuda faptului ca Victoria a ajuns “foarte sus”, nu destul de sus sa-si impuna propriile ei reguli. Si degeaba esti “foarte sus” daca sunt altii care sunt si mai sus de tine. Ori faci jocul lor, ori exit. Ea a ales ultima varianta.

      0
      0
      Reply
  11. Corporate / 4 July 2016 1:17

    Exista un landing time pe care il poti avea, intre 2 luni si 2 ani, pana se prinde Direttore ca nu mai esti cu creierul acolo. Foloseste-l sa dezvolti ceva al tau.

    0
    0
    Reply
  12. Florin / 3 July 2016 20:38

    Cei ce au curajul sa paraseasca corporatiile mari ori si-au descoperit vocatia ori chiar s-au saturat de tot si de toate si nu mai pot inghiti mizeriile directorilor care se comporta ca pe plantatie ca sa se ridice deasupra cu superioritatea functiei de parca ar fi acolo de cand lumea ,de parca ar detine adevarul absolut in detrimentul celor ce si-au croit un sens in munca lor fara sa se gandeasca ca ar putea exista vreodata asemenea bariere in activitatea lor, si care le schimba radical perceptia asupra a ceea ce fac .

    0
    0
    Reply
  13. Mioara / 3 July 2016 13:13

    …intr-o zi o sa zbor si eu 😉

    0
    0
    Reply
  14. Iulia / 2 July 2016 1:38

    Bravo tie!! Iti invidiez curajul. Multa bafta pe viitor.

    0
    0
    Reply
  15. Ghost / 1 July 2016 19:54

    In sfarsit cineva are curajul sa isi revendice existenta…bravo!

    0
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro