După anunțul condamnării definitive a lui Dragnea la 3 ani și 6 luni cu executare am avut un sentiment ciudat: bucuria era asemănătoare celei din 1989, când îți venea să strigi pe stradă vestea că Ceaușescu a fugit, că s-a terminat cu dictatura. Dar pentru ca acea bucurie să se manifeste, să poți serba chiar moartea dușmanului, a fost nevoie de peste 50 de ani de comunism cu toate relele lui. Acum, n-au trebuit la fel de mulți ani pentru ca să ne umplem de resentimente și strigăm nu “la moarte!”, ci “la pușcărie!”. Cu bucurie. Ăsta e unul din relele care ni s-au întâmplat – ne-am desensibilizat, ne-am înrăit. Și ne bucurăm cam repede și cam degeaba… (voi reveni)
Altul ar fi că, la atâta incompetență promovată la vârful politicii decizionale, ajungi să renunți la o carieră care poate ți s-ar fi potrivit. Dar nimeni nu are nevoie de oamenii care știu.
Alt motiv, care ne privește pe noi, femeile, ar fi că nicio femeie capabilă cu adevărat să ocupe o astfel de demnitate nu ar mai vrea să fie prim ministru, după ce ne-a arătat PSD drumul și a aruncat la coș meritocrația.
Ultimul, dar nu cel din urmă, ar fi că acești hoți care au furat sub ochii noștri, cu complicitatea unora dintre noi (la tăcere mă refer), au arătat românilor doar ce înseamnă să fii băiat deștept, șmecher sau baron: furi și chiar dacă faci un pic de pârnaie, nu contează. Rahova e un club, nu un penitenciar. Reputația a ajuns și ea la coș, cui îi trebuie imagine imaculată, dacă doar stropită e la modă?
Și deasupra tututor relelor, răul fără margini al vulnerabilității date de sărăcie în fața micii sau marii încălcări a legii și a admirației secrete sau fățișe pentru infractori: mulți români ar fi gata să facă pușcărie pentru mult mai puțini bani. (click!)
Later edit: Cât despre bucuria cam fără noimă, iată ce scria imediat după anunțul condamnării Dan Pavel pe pagina lui de facebook:
Mda, Liviu Dragnea a fost condamnat la 3 ani și 6 luni cu executare. Vă bucurați aiurea. Adică intră în Jilava, la secțiunea vip-uri, unde ai internet, televizor, telefon, și spațiu locativ cât nu aveți voi în libertate, la garsonierele confort doi sporit. Vine săptămânal un argat cu Moet, cu caviar rusesc și îți aduce futnicele pe ușa din dos, cu duba penitenciarului. Iese într-un an, pentru bună purtare și cele șaisprezece cărți pe care le va scrie în detenție și… asta a fost! Eu v-am mai spus, aș da oricând un an din viață pentru averea unui județ ascunsă prin conturi în Cipru sau Elveția și pentru un palat în Brazilia. Stau doi-trei ani și sunt liber să cheltui milioane de euro, undeva pe o plajă tropicală. Trai, nenicule! Să muncești toată viața pentru 500 de euro salariu și să te aștepte o pensie de 250 de euro – aia e pușcăria de fapt. Să te uiți cu jind la două felii de mușchiuleț din galantar și să nu ți le permiți – aia e pușcărie. Să dezbraci un copil ca să-l îmbraci pe altul, să alegi între medicamente și facturi, să știi că, dacă te îmbolnăvești și nu mai poți munci, familia ta e condamnată la sărăcie, să ai rate pe 30 de ani sau boli cronice în sistemul medical românesc – aia e detenția adevărată, închisoare pe viață. Noi suntem condamnații… și ne bucurăm ca proștii la 3 ani și șase luni. Jur că, pentru un milion de euro pe an, m-aș duce mâine!
Azi suntem gata să deschidem șampanii, să ieșim în stradă, să chefuim, să facem glume, să răsuflăm ușurați. Însă toate astea sunt scuzabile doar câteva minute. Dacă nu continuăm să forțăm schimbare, tot ei au câștigat. Pentru că răul de felul acesta se multiplică ca-n basme – tai capul unui balaur și cresc la loc alte cinci.
Pe scurt: țara e vraiște, ne mai uităm mult la televizor?
28 mai, ora 8 – Mesajul adresat pe pagina noastră de facebook celor care, după ce au citit, m-au acuzat că aș fi pesedistă.
“Celor care s-au mărginit doar la titlu sau la primul paragraf și au comentat, acuzându-mă de simpatii psd-iste, vă reamintesc că până acum ne acuzați de contrar. Ceea ce ați citit e un punct de vedere scris la cald, după ce a trecut euforia prilejuită de cea mai discretă arestare. Când am evaluat răul, întinderea lui și am mai constatat o dată că există riscul să rămânem doar cu mica satisfacție/plăcere trecătoare. Fără să înțelegem răul în forma lui cea mai perfidă, suntem sortiți să ni se mai întâmple asemenea nenorociri care ne mănâncă sănătatea, care ne schimbă firea, care ne țin inactivi, indiferenți, neîncrezători în forța noastră de a schimba ceea ce ne face rău. Realitatea arată că averile nu se recuperează, România tot codașă, românii tot plecați de-acasă. De aceea aș zice să respirăm un pic și să continuăm ce-am început de nevoie acum doi ani jumate! Și nu doar să “rezistăm”, să determinăm. Măcar acum, cu arestarea lui Dragnea, chiar dacă nu pentru relele cele mai mari, ar trebui începută asanarea temeinică a politicului și a spațiului public. Pentru că, deja știm, partidele nu se pot auto-curăța precum cuptoarele de la aragaz… Mulțumesc!”
Citiţi şi
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Nepăsarea. Mâine va fi mai rău
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
