De la o vreme umblă vorba prin târg cum că societatea are nevoie de o reevaluare a conceptului de masculinitate. Greu lovit de cursa înarmării feministe, masculinul a trecut din eschivă în eschivă, fiind înghesuit pe la colțurile concediului paternal și presat la mantinela metrosexuală a unor false armistiții. Noul val de opinii (ale celor care au găsit răspuns la întrebările esențiale ale omenirii și au trecut apoi la cele mai puțin importante) vorbește cu îngrijorare despre o criză a identității masculine în actualul imaginar colectiv (al colectivelor de redacție, presupun). Despre incertitudinea locului și rolului care definesc starea de a fi bărbat.
Nu reușesc să văd o reală problemă în necesitatea decelării masculinului din mascul, sau a femininului din femelă. Dar, pentru că trăim într-o formă de organizare complexă, chestiunea a căpătat consistență și greutate pentru sociologi, analiști și creatori de modă.
Dar poate că mă înșel. Poate că dilema există și nu am fost eu în măsură să o experimentez. Să presupunem că e așa. Când începe îndoiala? Prima întrebare pe care o punem despre un nou născut este „băiat sau fată?”. Deci nu aici. Ceva mai târziu. Putem uita orice în legătură cu cineva, dar nu și dacă era bărbat sau femeie. În această măsură, sexul cu care ne naștem ne definește irevocabil. Și atunci unde, pe parcurs, se instalează confuzia? În repartizarea rolurilor, veți spune. Bărbații s-au apucat de spălat vasele, își iau concedii de maternitate, în timp ce femeile sunt CEO sau soldați. Între timp, alte limite au rămas acolo unde erau, sau chiar s-au înmulțit. În restaurante există toalete separate pentru dame și pentru domni. Echipele de fotbal nu sunt mixte. Vestiarele nu sunt comune. Suntem egali, dar diferiți. Există în acest curent un potențial schizoid peste care nu putem trece. Femeile vor să fie ca bărbații, dar să rămână entități diferite, cu privilegii nealterate. Mă îndoiesc că doamna maior nu-și poate duce singură valiza, ba chiar o poate folosi cu succes pe post de poșetă contondentă. Dar mă îndoiesc în mod egal că s-ar simți bine să-și care cuferele, mergând alături cu un bărbat cu mâinile libere.
Plecând de la extrema grobianului cu burtă de bere, care își trântește șapca slinoasă pe masă, își aruncă în mijocul bucătăriei cizmele murdare de noroi și trage o scatoalcă nevestei fiindcă puiul la cuptor nu are temperatura optimă și copii plâng prea mult în timpul meciului de la televizor, am dat în extrema cealaltă, unde bărbatul e potențialul încasator de ghionturi corecționale dacă ăla micu are colici sau friptura nu e gata la timp. De fapt, nu s-a schimbat nimic iar, dacă e să privim lucrurile din perspectivă istorică, rolurile de asuprit și asupritor tind să se reașeze în același echilibru, consolidat de furia răzbunării pentru secolele de oprimare. Încercările de reevaluare a msculinului au deschis drum doar unor eschive. Văduvit, în aparență, de statutul de cap de familie, cu tot ceea ce implica el, bărbatul urban a început să se ducă la coafor, la solar, la manichiuristă (vedeți ce îngust gândesc, nu pot să-mi imaginez că unui bărbat îi poate face reală plăcere să picteze unghii și să stea la bârfe despre amante și vedete, încât să se facă manichiurist; doar dacă nu e vorba de un fetiș). În căutarea unei noi identități care să nu le nege complet esența, bărbații au început să se împodobească (nu e prima dată în istorie, dar alte dăți era vorba de motivații legate de ostentarea supremației sau intimidarea adversarului) pentru a fi atrăgători, compensând pentru pierderea suferită pe terenul autorității.
Bărbatul care trebuia „să fie numai puțin mai frumos decât dracul” nu mai e la modă (prin jurnalele de modă). Femeia frumoasă și bărbatul sublim nu mai sunt un cuplu en vogue, cel puțin aparent. Dar această confuzie a repartizării rolurilor afectează și societatea feminină preocupată de fenomen. Devenind puternică, femeia își pierde privilegiul de a se sprijini pe un braț ferm atunci când chimia ei (o, atât de diferită de cea a bărbatului) îi dictează stări inexplicabile. În vârful lanțului trofic social, femeia „nouă” a găsit doar o mare singurătate. Matriarhatul era o formă optimă de organizare atunci când resursele erau îmbelșugate iar oamenii puțini. Principiul feminin oferea „împământarea”, protecția și stabilitatea necesare îngrijirii urmașilor și alimentării tribului. Într-o societate concurențială, unde homo homini lupus, e greu de imaginat că cel mai puternic (fizic) nu va avea câștig de cauză, nu va fi ales ca protector și patron al familiei.
Diversificarea muncilor intelectuale a micșorat hiatusul dintre autoritatea feminină și cea masculină, dar continuăm să trăim într-o lume a competiției pentru resurse. Anumite roluri au devenit interschimbabile, dar feminismul nu s-a oprit la a câștiga drepturi pentru femei (momentul în care menirea sa era îndeplinită, după părerea mea) și a continuat prin încercarea de a uzurpa complet rolul bărbatului în societate, mergând până la intenția de a-l înlocui, dovedindu-l inutil. Lucru imposibil de obținut, de altfel, decât într-o utopică societate sclavagistă în care bărbaților le-ar fi recoltată sperma în ferme dotate cu mulgătoare mecanice. Ceea ce ar fi poate cel mai jalnic experiment uman la zi. Dar nu cred că asta vor să obțină femeile: niște femei care nu mai sunt femei și niște bărbați care nu mai sunt bărbați.
Vremea când diferențierea sexuală nu mai are sens nu a venit încă. Până când vom ieși din sfera dualului, un bărbat cu unghiile date cu lac și mai multe cremuțe în servietă decât am eu în rucsac îmi provoacă aceeași senzație viscerală ca o porție de creier pane în lapte de pasăre, ca un șodou cu untură, sau orice nu vreți dumneavoastră la micul dejun după ce ați exagerat cu petrecerea noaptea trecută. Până atunci, o femeie puternică e aceea care nu are nevoie să-și afirme ostentativ forța sau supremația. Pentru că, dacă totuși tindem spre o epocă în care diferențierea sexuală să nu-și mai aibă rostul, mai întâi ar trebui să renunțăm la demonstrațiile de forță, cu pumnii loviți de piept și dantura la vedere. Să nu mai maimuțărim femeia și bărbatul, ci să cooperăm, recunoscând și bucurându-ne fiecare de ce are mai bun celălalt. În fiecare dintre noi există potențialul celuilalt, acea picătură de alb în negru și de negru în alb care ne permite să ne intuim și să creăm un tandem asumat și marcat de respect reciproc.
Citiţi şi
Când devine feminismul prea mult?
Gilles Lipovetsky – A treia femeie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
