Când s-au decis căsătoriile lui Carol al României cu Elena a Greciei şi Elisabeta a României cu George al Greciei, poporul elen a murmurat. Religia spunea că ambele căsnicii sunt sortite eşecului. Românii credeau la fel, dar erau mai puţin vocali. Regina Maria, artizana acestor căsătorii, britanică, nici nu visa că există astfel de prejudecăţi. Ea îşi dorea doar, în mod firesc, să poată participa la ambele ceremonii. Aşa că mariajele princiare au avut loc la numai o săptămână una după alta.
“Mă simţeam atrasă de el”
Căsătoria lui Carol, prinţ moştenitor cu un trecut tumultuos la cei 28 ani ai lui era o urgenţă. Faptul că se îndrăgostise de Elena a Greciei – un noroc. El mai fusese căsătorit (chiar dacă actul se anulase) şi avea un copil cu Zizi Lambrino, se întorcea dintr-o călătorie în jurul lumii, fusese crescut cu ideea că totul îi este permis şi totul i se cuvine. Curtea regală a României avea nevoie de el însurat pentru repararea imaginii dinastiei. Românii îşi iubeau viitorul rege şi îi priveau cu indulgenţă, dacă nu chiar cu simpatie greşelile. Relaxata morală dâmboviţeană permitea chiar un curent de mândrie faţă de „năzbâtiile” prinţului de coroană. În ochii supuşilor săi, Carol îşi demonstra bărbăţia, iar dacă o făcuse destul de devreme era cu atât mai bine.
Care au fost raţiunile Elenei?! Foarte sinceră, va mărturisi biografului mai târziu: “Mă simţeam atrasă de el şi în acelaşi timp eram sigură că m-aş fi putut îndrăgosti de el. Dar ceea ce m-a făcut cu adevărat să accept cererea în căsătorie, a fost gândul la Alexandru (n.n.- fratele decedat al prinţesei). În tot timpul exilului nu sperasem decât să mă întorc în Grecia, dar acum că el nu mai era acolo, am simţit că nu mai am puterea să revăd Atena”.
“O găsesc pe Regina Elena o foarte mare doamnă”
În primăvara anului 1921 românii îşi întâlnesc viitoarea regină. Nunta avusese loc la Atena, fusese urmată de trei săptămâni de miere, iar tânărul cuplu venea în ţară să-şi urmeze destinul şi să-şi respecte îndatoririle. Carol era zâmbitor, plin de speranţă, părea cu adevărat îndrăgostit şi îşi recâştigase aura de respectabilitate atât de necesară.
Pincipesa elenă era cu trei ani mai tânără decât soţul ei şi căpătase o educaţie unanim apreciată de înalta societatea românească. Nicolae Iorga a fost mereu un susţinător al prinţesei. În memoriile sale o descrie ca pe „o femeie superioară prin nesfârşita ei bunătate şi printr-o înaltă nobleţă de sentimente.” Acelaşi Iorga consemnează şi mărturisiri pe care i le-a făcut Regina Maria în 1921, legat de tânăra prinţesă: „Prinţul e “amoureux fou” de viitoarea lui soţie. Aceasta e foarte bine crescută. Odată în România, va fi numai prințesa României. Ca şi mine.” Diplomatul Raoul Bossy, care o va cunoaşte douăzeci de ani mai târziu, o va descrie la rândul său astfel: “o găsesc pe Regina Elena foarte mare doamnă (ceea ce nu se poate spune, din păcate, despre toate prinţesele din casa regală).”
Acestea erau păreri de bărbaţi, dar nici ale femeilor nu difereau. Exigenta Martha Bibescu spunea că este „prezentabilă, înaltă, brunetă, cu un farmec discret şi o fire plăcută care-i atrăgea pe cei din jur”.
„…această Românie plesnind de bunăstare”
Dar ce gândea mireasa?! La sosirea în România, Elena nota: „Biata Grecie, mică şi distrusă de atâţia ani de suferinţă! Ce deosebită este această Românie plesnind de bunăstare şi deja vindecată de rănile recentului război!“ Într-adevăr, Grecia trecea prin frământări masive, ieşită din război cu răni grele, nehotărâtă asupra formei de guvernământ. Familia regală a Greciei se afla ea însăşi într-o situaţie foarte grea. Iar prinţesa nu putea rămâne indiferentă.
De altfel, dacă i s-a reproşat vreodată ceva, a fost tocmai acest ataşament puternic faţă de Grecia. Românii au simţit mereu un soi de răceală pe care n-o doreau din partea viitoarei lor regine. Desele ei vizite în ţara natală, plecările frecvente în Italia unde se întâlnea cu familia ei aflată în exil nu conveneau. Tristeţea de pe chipul principesei, determinată de amărăciunea părinţilor ei a fost, la început, prilej de mirare, dar a devenit în timp un motiv de reproş. După gustul românilor, Elena era prea rece pentru o prinţesă abia căsătorită cu un tânăr care urmează să devină rege şi pe care se presupune că îl iubeşte.
“Singuratecă, distantă, părând a nu cunoaşte pe nimeni.“
Chiar la încoronare, principesa moştenitoare Elena, observată de Iorga, era “singuratecă, distantă, părând a nu cunoaşte pe nimeni.“ Istoricul nu ţine seama de faptul că prinţesa Elena participa la festivităţile de încoronare, în timp ce la Palermo tatăl ei era pe moarte! Pe lângă toate acestea, tânăra era rezervată prin fire şi educaţie, spre deosebire de principesele românce. I-a lipsit întotdeauna înclinaţia spre spectacol, adică exact ceea ce plăcea mai cu seamă poporului care o adoptase.
Tânăra pereche a ajuns destul de repede la concluzia că nu există vreo mare potrivire de caracter. Elena rămăsese aceeaşi fiică devotată pentru familia ei. Sora ei, Irina, locuia mai mult la Bucureşti pentru că nu avea unde. Grecii îşi detronaseră regele a doua oară, drept pentru care se stabilesc în România şi fostul suveran elen, George, împreună cu soţia sa, principesa Elisabeta. În scurt timp, vine să locuiască în România şi mama Elenei, regina Sofia. Principesa moştenitoare era permanent însoţită de o suită de rude, împrejurul ei se vorbea greceşte. Atmosferei din casa tinerilor căsătoriţi îi lipsea intimitatea. Regina Sofia era îndoliată, tristă, rememorând în majoritatea timpului amintiri legate de cei doi dispăruţi: regele Constantin şi fiul Alexandru, fratele de care Elena fusese foarte ataşată. Fiicele ei îşi stăpâneau veselia firii şi a vârstei în preajma ei.
Aşadar, cei doi tineri aveau, e drept, o casă, dar nu aveau un cămin. Nu era o atmosferă care să-i fie pe plac lui Carol. Se simţea neglijat, iar dragostea faţă de soţia lui s-a stins alarmant de repede. Acelaşi Carol care îi scrisese cu cinism Valentinei (Zizi) Lambrino: “Am găsit pe cineva care mă înţelege şi care împărtăşeşte concepţia mea despre existenţă. Şi-a acceptat să aline o inimă grav rănită”, era acum aproape indiferent faţă de Elena.
În octombrie 1921 se născuse Mihai. Naşterea a fost suficient de grea pentru ca principesa să decidă că nu mai doreşte un alt copil. Dar nu numai naşterea a contribuit la aceasta decizie. Între timp, viaţa conjugală eşuase. Carol îşi reluase aventurile galante în legătură cu care nu ezita să se confeseze soţiei. Iar aceasta le tolera pentru că, pe de o parte o scuteau de asiduităţile lui, iar pe de altă parte o ţineau la curent cu aventurile princiarului ei soţ.
„Religie, datorie, patriotism”
Elena nu s-a schimbat, a rămas fidelă aceloraşi valori în care fusese crescută: „religie, datorie, patriotism”. Relaţiile cu soacra ei, regina Maria erau apropiate, iar prietenia cu socrul ei, Regele Ferdinand îi era tot mai preţioasă. Şi apoi, îl avea pe Mihai, pentru care îşi dorea o educaţie de foarte bună calitate.
Între timp, legătura lui Carol cu Elena Lupescu, legătură care avea să schimbe soarta regalităţii în România începuse. În toamna anului 1925, Carol este trimis să reprezinte familia regală la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii. Prinţul moştenitor, care îşi întâlnise amanta în străinătate, trimite ulterior în ţară o scrisoare prin care renunţă la tron. Elena se oferă să plece la Milano, să-l întâlnească şi să-l convingă să se întoarcă. Interesele Brătienilor erau însă altele, aşa că se dă curs solicitării prinţului. Elena rămâne astfel în ţară fără nicio poziţie oficială. În 1926, Parlamentul ratifică abdicarea. Istoria nu mai avea răbdare cu regatul României. În august, regele Ferdinand se stinge, iar Mihai, la numai cinci ani, devine rege. Elena primeşte titlul de Prinţesă a României. Este mereu alături de fiul ei, urmărind fiecare mişcare a acestuia, uimită de faptul că un copil de vârsta lui poate fi atât de serios, poate avea un asemenea simţ al datoriei. Notează cu satisfacţie răbdarea cu care micul rege al românilor stă în picioare ore în şir, dă onorul, reuşeşte să nu fie distrat, somnoros sau plictisit cum ar fi orice copil de vârsta lui, supus unui program strict.
„Am venit să văd dacă plângi!”
Bucuria din primul an al venirii în ţară a dispărut de multă vreme. Prinţesa plânge tot mai des, încercând să se ferească de Mihai. Copilul însă simte. Uneori apare brusc la uşa camerei, în fugă, spunând: „Am venit să văd dacă plângi!” Iar dacă i se pare că mama lui nu e prea tristă, se întoarce mulţumit la joacă sau la lecţii. Bineînţeles, astfel de întâmplări îi frâng inima tinerei mame. Statutul ei este incert. Regina Maria, jignită de faptul că nu face parte din Regenţă, suferind pentru greşeala fiului ei, Carol, nu reuşeste să se apropie mai mult de nora ei. De altfel, se numără printre cei care consideră că micul rege Mihai este prea mult înconjurat de familia grecească a mamei lui, ceea ce îl izolează oarecum.
„Carol are multe calităţi, cu excepţia uneia: nu-şi iubeşte fiul!”
Elena încearcă să reziste. Carol face presiuni pentru a obţine divorţul, iar atitudinea lui este incalificabilă. Pe diverse căi, autorităţile române îi transmit mulţumiri Elenei pentru demnitatea ei şi o încurajează. Cu familia însă situaţia este tot mai dificilă. Mai târziu, regina mamă va povesti o scenă petrecută între ea şi regina Maria: „Când soacra mea, căreia i-am fost cu adevărat devotată, mi-a spus o dată: Carol are multe defecte, dar are şi o calitate: îşi iubeşte fiul”, i-am răspuns: Carol are multe calităţi, cu excepţia uneia: nu-şi iubeşte fiul!”
Până la urmă, în 1928 se pronunţă divorţul. În 1930, Carol îl detronează pe Mihai, dar împăcarea pe care guvernul o aştepta, nu se produce. De altfel, Carol o instalase în palat pe Elena Lupescu. Viaţa Elenei devine tot mai grea. Carol nu vrea decât s-o vadă plecată din ţară. Elena însă nu concepe să se despartă de Mihai. Ea consideră că acesta are vârsta la care trebuie neapărat să fie alături de mama lui. Carol însă nu se dă în lături de la nimic, astfel încât Elena îşi vede fiul tot mai rar. Târziu, regele Mihai va spune cu amărăciune: „am avut tată când aveam mai mare nevoie de mama şi am avut mamă atunci când aveam nevoie de tată!”
Despre „oribila Lupescu”
In 1932, Elena părăseşte România şi se stabileşte la Vila Sparta din Florenţa unde reuşeşte să aibă căminul dorit. Încet, îşi regăseşte umorul nativ, calitate pe care i-au remarcat-o toţi cei din jur, şi pe care Regele Ferdinand a apreciat-o cu toată inima. Au urmat opt ani în care şi-a organizat viaţa în funcţie de vacanţele pe care Mihai avea voie să le petreacă alături de ea. Dar veştile pe care acesta i le aducea din ţară erau otrăvite. Mai târziu, Regina Mamă va povesti: „Lupescu l-a învăţat pe copil că, după căsătorie, va putea avea şi o „prietenă” fără nicio problemă! Obişnuia să-i spună:„dacă vrei să obţii orice de la tatăl tău,
cere-i prin intermediul meu, pentru că face orice doresc.” Obişnuia, de asemenea, să vină în camera lui şi, când era bolnav la pat, să se aşeze pe patul lui. Copilul o ura. El nu putea să-l vadă pe tatăl său singur, iar când încerca să spună câte ceva, tatăl lui îi spunea, pur şi simplu: „Taci!”.
Bineînţeles, pe timpul vacanţelor nu lipseau şicanele din partea lui Carol. De exemplu, un incident diplomatic a fost evitat în ultimul moment şi cu mari dificultăţi, pentru că Regele României nu a acceptat ca fiul lui, invitat cu mama sa la ceai la regina Marii Britanii, să poarte pantaloni lungi. Iar protocolul britanic era foarte strict: în prezenţa reginei se poartă numai pantaloni lungi!
Un alt incident a pus în pericol chiar viaţa copilului. Aflat la Florenţa, Mihai face o criză de peritonită. Elena cere aghiotantului să solicite regelui acordul pentru ca Mihai să fie operat de urgenţă de medicii italieni. Carol nu este de acord, susţinând că vorbise la telefon cu o seară înainte şi Mihai nu părea să fie bolnav. El consideră că aceasta este doar o stratagemă pentru ca vacanţa lui Mihai alături de mama lui să se prelungească. Elena este disperată. Copilul îndură cu stoicism dureri atroce, are febră mare, dar nu se plânge. O urmăreşte doar cu privirea prin încăpere, aşteptând ca părinţii lui să ajungă la un acord înainte să fie prea târziu. Până la urmă, după ce regelui i se confirmă din mai multe surse că operaţia este iminentă, îşi dă acordul. Cere însă imperativ ca Mihai să revină în ţară imediat ce va fi posibil.
„Românii ar fi foarte fericiţi dacă le-aţi permite să vă numească regina lor”
În 1940, Carol părăseşte definitiv tronul şi România. Mihai are 19 ani şi devine pentru a doua oară rege. Autorităţile române fac din nou apel la Elena. Raoul Bossy este diplomatul care primeşte sarcina de a o convinge pe Elena să revină şi o însoţeşte până la graniţă. Mesajul era foarte clar: „Românii ar fi foarte fericiţi dacă le-aţi permite să vă numească regina lor.” De altfel, în Jurnalul său, Bossy notează informaţii nepreţuite de la acea întâlnire. De exemplu, opinia Reginei despre abdicarea lui Carol: „Mi-a spus că, după părerea ei, a fost o greşeală alungarea lui Carol în vremuri atât de tulburi pentru că „era deştept şi avea experienţă, şi cred că a făcut tot ce i-a stat în puteri.”
Ceea ce o îngrijora însă pe cea pe care românii o chemau în ţară, oferindu-i titlul de Regina Mamă, era Mihai. „E încă un copil, vă daţi seama, care nu ştie încă mare lucru. Nici măcar limbi străine. Nu vorbeşte bine engleza, vorbeşte franceza la modul „vai, madam” cum o numesc eu, iar tatăl lui nu l-a lăsat niciodată să vorbească în particular cu cineva, nici măcar cu miniştri. Mi-a spus chiar că uneori a fost nevoit să mituiască servitorii ca să-i aducă un ziar, aşa că a fost mereu împiedicat să afle ce se întâmplă în jur.” Este foarte realistă în ceea ce-l priveşte pe fiul ei, iar când i se spune că tocmai pentru completarea acestei educaţii este chemată mai ales, regina nu ezită să spună ce gândeşte: „Dar e prea târziu acum! Când Mickey era mic şi avea mai mare nevoie de mine, m-au alungat. Acum mă cheamă înapoi, când nu mai pot fi de folos în niciun fel. Are nouăsprezece ani. Cum l-aş mai putea face să scrie după dictarea unui profesor de franceză „j’ai, tu as, il a” şi aşa mai departe?! Cât priveşte partea politică, nu m-aş pricepe dacă m-aş amesteca.”
Cu nepoatele Margareta și Elena
„Mi-a dat o palmă atât de tare peste faţă încât am căzut.”
Tot cu prilejul acestei întâlniri, Regina Mamă povesteşte diplomatului o scenă încredibilă: „Pe de altă parte, cum aş fi primită de cumnata mea, Elisabeta, care este în România? Nu ştiu dacă ştiţi, dar la ultima noastră întâlnire m-a pălmuit.[…] Mi-a spus că am vrut să o îndepărtez de familie în timpul Regenţei şi că am încercat să reduc influenţa mamei ei. A adăugat: Ţine asta de la mine! şi mi-a dat o palmă atât de tare peste faţă, încât am căzut.” Elena nu povesteşte întâmplarea pentru a-şi denigra cumnata, ci pentru că dorea ca lucrurile să fie clare de la început şi să nu „ofere poporului spectacolul disensiunilor familiale”.
”Românii nu au greşit faţă de mine.”
Regina Mamă şi-a expus fără rezerve punctul de vedere faţă de divorţul de Carol şi felul în care a fost tratată: ”Românii nu au greşit faţă de mine. Nici măcar Carol, el a fost totuşi decent în ce mă priveşte. Doar oribila Lupescu, care era geloasă şi a încercat să mă scoată chiar şi din inima fiului meu. Cum ar fi putut românii să-i stea împotrivă? Ar fi putut să-i spună lui Carol: te vrem rege, dar scapă de femeia asta!?”
Întoarcerea Reginei a fost primită cu bucurie. Fusese mereu o garanţie a demnităţii, a liniştii. Încrederea în casa regală trebuia recâştigată, iar Regina Mamă era cea mai potrivită pentru această misiune. Felul ei de a fi, modest şi rezervat, pretenţiile ei foarte mici veneau după un deceniu de festivism, cheltuieli nebuneşti, cultul personalităţii, lipsă de moralitate regală, camarilă puternică şi nesătulă. Elena era exact invers – ştiind prin ce greutăţi trecea ţara, căuta să reducă orice cheltuială. Încă de la întâlnirea cu Raoul Bossy „solicitase cea mai redusă curte posibilă: un mareşal al curţii, poate două doamne de companie, aghiotanţi schimbaţi la fiecare trei luni, astfel încât să nu poată fi corupţi, iar din fostul staff doar bătrânul Mocsony să poată fi păstrat. Nimic care să permită ca o nouă camarilă să prindă rădăcini.”
Ultimul exil
Aceastei femei i-a fost dat să convieţuiască alături de comunişti, încercând să-i înţeleagă, dominându-i cu impecabila ei educaţie şi copleşitoarea demnitate. Ani de zile a fost convinsă că fostul rege îl va detrona din nou pe Mihai. Nu a fost aşa. De această dată comuniştii l-au obligat pe fiul ei să abdice.
În 1947, Regina Mamă Elena pleca din nou în exil. Avea 51 ani şi nu avea să se mai întoarcă. Şi-a trăit viaţa între Florenţa şi Lausanne, iar în 1982 s-a stins în Elveţia. Bineînţeles, în ţară nu a ajuns această veste. Şi chiar dacă ar fi ajuns, românii o uitaseră deja pe această regină a lor fără noroc.
Pe Cristiana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Maria José, The May Queen – regina Italiei pentru o lună
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
