Eseu despre oameni răi

Eglantina Becheru

2 September 2014

 Eglantina BecheruPseudo-capitolul VII

Am impresia că sunt un om rău. Într-un an, la  slujba de Înviere, un copil a strigat în gura mare “Părinte, mamaia nu mă lasă să zic puță!“. Bine, n-a zis puță, a zis cu “l”. Și, în toată liniștea, îngrozirea și stupefacția masei de oameni care a simțit că le-a fost profanată ceremonia, dând copilul afară, mocneau în mine râsul și satisfacția de a ști că cineva atât de mic și insignifiant pentru ei le-a dat ritualul peste cap. De fapt, a fost mai mult de-atât. Dacă rolul eroului este să învingă răul, iar oamenii s-au crezut eroi dând copilul afară, eu cred că eroul a fost chiar el, distrăgând atenția de la sutanele aurite și joaca de-a credința și binele comun, când fiecare se gândea la interesul și confortul proprii. Să aibă loc de plecăciune, să nu-și ardă părul cu lumânări, să analizeze cum a venit fiecare îmbrăcat. L-au cenzurat, eliminat, scos din schema bunătății lor, când, poate, erau mai păcătoși ca el.

Pseudo-capitolul V

Am impresia că sunt un om rău. Într-o zi, maică-mea a vrut să mergem la spital pentru a vizita o cunoștință. Era frumoasă la față, avea părul atât de lung încat ai fi crezut că a fost cândva o prințesă. Avea ditamai tăietura pe burtă și furtune înfipte în intestine. Ficatul, stomacul, nimic nu mai funcționa. Cu toții știam cumva că va muri, ea se agăța cu disperare de viață și de fetița ei. Într-un colț, soțul său privea din când în când scena, ținându-și capul în mâini. L-am urât cu toată ființa pe omul ăla, un străin pentru mine; când s-a uitat la ea, am știut că a bătut-o. Și l-am urât pentru că am văzut în ochii lui regretul, și l-am urât pentru că știam că o iubește. Și l-am urât pentru că știam că nu se va ierta, chiar dacă viața merge înainte.

Faust, Purcărete

Scenă din Faust, regia Silviu Purcărete

Pseudo- capitolul XXI

Am impresia că sunt un om rău pentru că nu fac bine ce fac. Am început să fiu conștientă de asta printr-a X-a, când am ajuns la București cu trupa de teatru. Prima dată când m-am plimbat pe Magheru, m-am oprit în fața unei vitrine cu bijuterii și colega mea mi-a spus: “Există și viață bună, Eglantina“. În seara aceea, am pierdut trenul spre casă și am dormit în gară. Mi-era frig ca dracu’. Și foame, și mi-era frică să merg la baie din cauza aurolacilor. Dar eram atât de fericită atunci, știind că există “the good life“. Eu nu dorm până nu mă plimb. Până la epuizare. Nu mi-am dat seama de ce fac asta până nu m-a întrebat cineva: “Ce cauți?“. The good life, emoția din seara aceea, n-o mai găsesc, era acolo, pe Magheru. Sau, era, de fapt, închipuirea mea despre bine, frumos și adevăr sub forma unui inel într-o vitrină. În ultima parte a seriei Godfather, Michael Corleone îi spune preotului că a fugit de sărăcie, dar cu cât s-a apropiat de vârf, cu atât a găsit mai multă mizerie. Uneori mă întreb ce-o mai face copilul de la Inviere. El ce-o căuta? Că toată lumea caută ceva.
Pseudo-capitolul X

Trebuia să vorbesc în deschiderea unui concurs de public speaking. Organizatoarea mi-a spus să pregătesc “ceva scurt și inspirațional, americanii mizează pe asta, să inspiri și să motivezi publicul”. Primul gând a fost în engleză: What the fuck? Asta e abureală, vrăjeală, drog ideatic. Suntem dependenți. În final, am ținut discursul așa cum au vrut ei. Pentru că “mamaia nu mă lăsa să zic puță”.

Pseudo-capitolul XIII

Nimeni nu vrea să fie rău, nici eu n-am vrut, dar binele fusese deja repartizat până să-mi dau seama că oamenii care se băteau între ei la colț de stradă, disputau de fapt, halca mai mare de bunătate. În filme, în teatru, în artă, omenirea este bună, dar omenirea e alcătuită din oameni care se dau după cum bate vântul, care își respectă doar promisiunile făcute în fața altora mai importanți ca ei. Oameni care ascund principiile sub pat dacă așa vor avea de câștigat în plan material, oameni care pentru a se simți cineva, îi fac pe alții să se simtă nimeni. Sunt, deci, un om rău. Caut detalii și gesturi tăinuite viziunii retiniene firești, precum în filmul Blow-up al lui Antonioni, care să-mi confirme că lumea asta n-a ucis ideea de noblețe. Nu ce se crede astăzi c-ar trebui să fie.



Citiţi şi

Dacă ți se pare că este mai bine, poate că o să lăsăm lucrurile așa un timp

Copilul care a refuzat să crească

Abia de aici începe viaţa ta…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,208 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro