Fă Rai din ce ai

Anca Constantin

13 March 2015

Anca COameni buni, cred că cineva ar trebui să ne mai scuture din când în când, da’ zdravăn așa! Umblu să pricep niște soluții constructive pentru restaurarea unei case vechi și peste tot, în țărișoara asta plină ochi de mari meșteri și gigei (da, cu literă mică!), toți au doar soluții moderne de neclintit, făr’ de care vai și amar de pielea ta. Soluția universală la orice e să razi tot cu buldozerul și să pui toate cele noi. Nu mai poți trăi fără minim 20 cm izolație acoperiș, podele tot de 20 de cm, căptușite pe toate fețele cu folii anticondens, bitum, toate licorile hidroizolante, bariere de vapori și frici de toate culorile. Că e păcatul ăl’ mai mare, în iadul ingineresc deh, să auzi ploaie, pași, voci, să simți vreun miros de bucătărie caldă, să vezi picătură de apă, să simți adiere.

Cacumarveni, strămoșii noștri, sărmani cu duhul construitului citit, au adunat orbește așa lemn, pământ, cărămidă, lut, var și au născut din mâinile lor goale o casă întreagă la suflet, în care vara ți-e răcoare, iarna cald, în care auzi vocile tuturor poveștilor și pașii alor casei, vii, și ploaia repede de vară, aia de-ți înflorește bucuria în inimă când inchizi ochii întru vis… Și au greșit!!

Noi știm mai bine, noi, surzii, orbii, înfrigurații și îndepărtații unii de alții între zidurile aceleiași case, ne credem ăi’ buni, măsura și începutul tuturor lucrurilor! Izolați de lume și între noi, perfect, cu toate barierele posibile. Împotriva naturii nu puteți lupta, micilor! Toată rigiditatea și ascuțimea caselor ăstora goale de azi, sunt ca o stavila de ipsos fin în calea apei. Totul o va zgâria, toci, roade, doborî. Pentru că îi lipsește Viața. Moliciunea unui colț de perete zidit din pământ va trece toate cutremurele, mișcând odată cu ele nu împotriva lor, căldura unei bârne de lemn viu va primi un strop de ploaie în carnea lui fără să-l lase ud, casei. Nimic viu nu e perfect drept, strâns în formule exacte și unghiuri fixe. Tot ce e viu mișcă odată cu talpa gliei, îmbrățișează vântul, nu-l spintecă, lasă ploaia să treacă, nu se ferește din calea ei, adună soarele, căldura, răcoarea și roua, toate la vremea lor, pentru zilele când îți vor lipsi.

cottage

Casa bunilor mei e clădită acum aproape 100 de ani. Casele ăstora, cu toate muchiile și milimetrii lor exact alcătuiți, cât or să reziste oare? Nu mai știm să prețuim. Nu mai știm să reparăm, doar să aruncăm. Nimic vechi, curat, simplu, nu are valoare, valoare au toate plasticele, betoanele, termopanele, silicoanele și toate cele care poluează în jurul lor tot, de la facere până le dovedește pământul. Și fără de care nu credem că mai putem trăi. De grija că ne scapă printre degete controlul asupra fiecărei clipe de viață și asupra a toate cele ce pot fi.

Tot ce văd la oamenii cu care vorbesc despre case e acoperit de aripa neagră a Fricii. De apă, de frig, de cald, de cutremur, de întuneric, de privit peste gard. De toate și de orice. Iar capcana asta nu e una din care să poți ieși ușor. Cel mai greu lucru e să spui ”fie ce-o fi, mă descurc”. Nu e urmă de nesimțire și delăsare în vorba asta, ci doar, plină, încrederea pe care o ai în tine că vei primi întotdeauna lucrurile și puterea de care ai nevoie să poți ieși la lumină.

Oamenii, azi, pun folia anticondens înaintea privitului spre cer. Cer sfatul celor mai buni arhitecți fără să vadă mai întâi în ce case trăiesc aceștia. Plătesc vieți întregi la bancă pentru o cât de mică siguranță că au ales ”ce e mai bun și banii nu contează.” Și risipa ajunge rană. Întotdeauna.

Ca ei am fost și eu până acum ceva vreme, așa că știu povesti bine și cu fiori reci. Apoi, într-o zi pașii m-au adus pe treapta asta de biserică în care era săpat – Fă rai din ce ai! În aceeași clipă m-au podidit lacrimile atâtor bucurii de la care lipsisem din viața mea, prea lacomă de nou. În aceeași clipă Aripile mi s-au îngreunat până când prin tălpi am putut desluși zvâcnirea Rădăcinilor. Apoi totul s-a limpezit.

Împart cu tine recunoștința pentru ziua aceea. Te rog din suflet, ai curaj! Ieși din rândul bine aliniat, ascultă-ți inima, mergi în casa părintească, mergi desculț în urmele pașilor lor. Închide ochii și vezi unde ai vrea să te găsească următorii zece ani. Copiii. Nepoții. Ultimii zece ani. Alege! Ce simți nu poate fi greșit. Niciodată.

Bunii mei au spus – cu Dumnezeu înainte! Și pământul s-a primenit, sfințit, în straie de Acasă.

Acasă al lor stă în picioare de aproape 100 de ani. Și va mai sta încă. Măcar atâta vreme cât Iubirea mea o locuiește. Apoi, din nou… cu Dumnezeu înainte, copii care veți veni!

Pe Anca o găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! ?

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro



Citiţi şi

Prima zi de doliu

De ce…?

Să mă iubească aşa cum sunt

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,097 views

Your tuppence

  1. Livia Blaga / 4 March 2016 9:17

    Locuiesc intr-un bloc de caramida construit la inceputul anilor ’50 si zguduit bine de cutremurul din ’77 (ca tot sunt azi 39 de ani de atunci). Apartamentul meu are usile si ferestrele de la inceput, lemn si sticla, si e viu. N-am igrasie ca intra aerul, sterg, uneori, baltile de sub ferestre cand ploua abundant ca un catel obraznic si amator de peisaj a mancat chitul dintre scandurile pervazului, platesc cam mult factura la gaz dar imi place unde stau! Cand se enerveaza Vrancea stiu – apartamentul meu viu vorbeste – mobila scartaie, geamurile scrasnesc si eu ma uit pe Institutul de Fizica Pamantului la arhiva in timp real si primesc confirmarea unor miscari de pe la 3 grade in sus.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Anca Constantin / 28 March 2015 13:57

    Amin! Așa să-ți ajute Bunul, Mara! 🙂

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. mara / 22 March 2015 22:51

    da, te pricep. da, si eu vreau la fel. da, si eu stau in a alor mei, e de lemn… si da, o vreau pe a mea, din lut. DA! 🙂 “Va fi, Pavele, va fi! “

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro