Cât ți-e de dor de acasă?

Dana Rosana Dumitrache

16 October 2014

Dana Rosana DumitracheMi se-ntâmplă și mie, ca oricui, de altfel, să mă trezesc, așa, în câte-un moment proustian, în care un sunet, un miros, un fel anume în care-mi adie vântul prin păr, îmi scurtcircuitează memoria și fug năucă, atunci imediat, în trecut. Într-un moment anume din trecut. De ce se-ntâmplă să fie, de cele mai multe ori, ceva legat de locul copilăriei mele? Nu știu. De fapt, tocmai asta încerc să deslușesc acum. Nu de altceva, dar observ, pe măsură ce trec anii, că micile mele evadări se întețesc, că uneori mi-e tare greu să mă întorc din ele și, mai ales că, de fiecare dată se-ntâmplă ca ceva ca o piatră tare să-mi apese sternul din ce în ce mai greu. Și pentru că zace și-n mine, ca-n mulți alții, bănuiesc, un nemărturisit masochism, ascult atunci, imediat și invariabil ”Home again” și lăcrimez pe acordurile fine ale lui Michael Kiwanuka, precum juna oropsită, părăsită la altar.

Homesickness” îi spun vorbitorii de engleză și ceva din felul în care sună, poate ”sick”-ul din el, mă face să simt cuvântul străin de limba mea maternă, mai aproape de a-mi descrie starea. Pentru că dorul românesc are o blândețe, o duioșie a lui, însoțită de durere, e adevărat, dar nu atât de multă cât să-mi cuprindă tristețea acelor momente.

De ce ne e dureros de dor de acasă? De ce, uneori, chiar și cei ce-au trăit urâte copilării, încearcă, la maturitate, emoția asta atât de vie, atât de copleșitoare? Să fie oare doar anxietatea pe care o observa Bowlby la sugarii despărțiți de mame, cea care le inducea, chiar și pentru scurtele momente de absență din raza lor vizuală, căutări frenetice, încărcate de panică? Un psiholog evoluționist ne-ar putea, probabil, dezvolta teoria, pentru că s-ar raporta, firește, la cât de puternice sunt, ancestral, toate instinctele noastre de supraviețuire. Ar putea oare memoria acelei anxietăți să ne marcheze orice experiență ce implică despărțirea, pierderea, îndepărtarea de ceva ce ne e drag? Foarte posibil, în cazul meu, cu atât mai mult cu cât fac parte din marea cohortă a decrețeilor ceaușișiti ai căror mame, după ce fuseseră obligate să-și ducă la bun sfârșit sarcini adesea nedorite, se bucurau de trei luni de apropiere de noul lor născut. Mămicile plecau la muncă, cu sânii doldora de lapte, în timp ce pruncii le rămâneau scâncind în creșe sterile, căutând frenetic mirosul familiar și cald.

Plecarea de-acasa ar putea fi ea însăși atât de anxietantă, încât ecourile ei să nu se stingă nici în decenii de viață? Să fie oare controlul cel pe care ne temem că-l pierdem în acel moment și ne trezim neajutorați, în locuri despre care, de cele mai multe ori nu știm nimic? Sunt multe teorii, dar pentru mine, da, plecarea de-acasă în vremea studenției a fost un moment stresant, cu atât mai mult cu cât i-au urmat la scurta vreme căsătoria și maternitatea. Cum percepe o tânără mamă de 21 de ani o supraîncărcare de roluri într-un timp atât de scurt? Cu multă anxietate, vă asigur, dar și cu (fie vorba între noi…) multă inconștiență și imaturitate. Ceea ce cred însă că m-a marcat cel mai mult în perioada aceea, nu a fost atât senzația de pierdere a controlului sau povara unor roluri pentru care nu eram pregătită, ci adaptarea la un spațiu pe care abia după zece ani l-am putut denumi și simți ca fiind ”acasă”. Pentru un tânăr ce s-a născut și a crescut într-un mic târgușor de munte, trecerea prin capitală și stabilirea în cel mai mare oraș de pe malul mării, poate fi un pic cam greu de digerat.

Au trecut zece ani până să mă simt acasă în Constanța. M-am obișnuit cu marea, care credeți-mă, iarna e a naibii de urâtă, m-am obișnuit cu țipătul pescărușilor pe care i-am asociat dintotdeauna cu filmul lui Hitchcock, dar, mai ales, m-am obișnuit cu oamenii. Mi-am făcut prieteni atât de dragi încât simt efectiv cum mă încălzesc de fiecare dată când vorbesc cu ei. Practic, cea mai frumoasă și mai plină de haz perioadă a vieții mele de până acum am trăit-o alături de oamenii pe care i-am întâlnit acolo. Unii sunt și acum în Constanța, și îi caut cu obstinație la fiecare drum pe care-l fac acolo, dar o parte din ei au plecat și, dacă stau bine să mă gândesc, cam toți cei ce-au plecat au luat drumul străinătății. Vorbim adesea (long live facebook, viber & skype !), uneori de parcă am fi la o aruncătură de băț distanță, și am senzația că vorbim mai cu substanță, cu mai puține nimicuri, mai din suflet decât o făceam înainte. Îmi vine, uneori să-i întreb: cât ți-e de dor de acasă? …și mă abțin de fiecare dată, pentru că știu că ar fi crud și fără sens s-o fac. Îi văd cu ochii minții cum își încropesc noi vieți în peisaje ce nu seamănă nici pe departe cu cele în care au crescut și mă bucur ca un copil de fiecare dată când simt din vocea lor că sunt împăcați cu alegerea lor. De sărbători, însă, nu pot să nu le aud suspinul de dor din spatele fiecărui cuvânt. Îmi vine să le strig atunci, cu ipocrizie: Nu vă-ntristați! Acasă e peste tot! …tocmai eu, ingrata…tocmai eu, care m-am lamentat zece ani printre oameni care-mi vorbeau limba, îmi înțelegeau glumele, trăiseră alături de mine foamea ceaușistă și frustrările postrevoluționare (desuetul meu homesickness mic-burghez…).

nostalgia_homesickness_by_juancharles-d5uk3qb

”Pentru tot mai mulți oameni ai planetei, acasă nu mai înseamnă o bucată de pământ, ci o bucată de suflet – fie acesta iubitul, prietenii cei mai apropiați ori muzica ce o ducem cu noi oriunde călătorim” – spunea, de curând Pico Iyer. În momentul acesta, în lume, numărul oamenilor ce trăiesc în alte țări decât cele în care s-au născut este de 220 de milioane. Ei reprezintă, practic, ca mărime, a 5-a națiune a lumii. Iar națiunea aceasta crește pe zi ce trece. Pentru oamenii din ea, locul de unde vin este mult mai puțin important decât cel spre care se îndreaptă. O parte din ei sunt nevoiți să gândeacă așa dar îmi place să cred că majoritatea celorlalți au devenit conștienți de faptul că acasă nu însemnă un loc în care s-a întâmplat să se nască, ci locul în care devin ei înșiși…iar locul acesta nu are coordonate geografice.

Un grup de scriitori din Marea Britanie și SUA vizitau, de curând Etiopia. Unii dintre ei văzuseră lumea de-a lungul și de-a latul, alții își făceau pașaport pentru prima oară în viața lor cu această ocazie. Un lucru aveau însă, cu toții, în comun: nici unul nu fusese până atunci în Etiopia. Karen Walrond, desemnată, datorită talentului ei fotografic să se ocupe de imortalizarea principalelor momente ale excursiei,observa, fascinată că, rând pe rând, într-o lume complet străină, oamenii pe care-i însoțea găseau în gesturi, priviri, mirosuri, corespondentul de acasă: o mamă ce adulmeca cu nesaț creștetul bebelușului ei, mirosul cafelei de dimineața, privirea unui vraci al locului, aidoma privirii preotului din parohia de acasă… toate acestea îi făceau pe oamenii aceștia, dornici de a descoperi o lume fascinant de nouă, să rezoneze, de fapt, exact la ce iubeau mai mult în locul de unde veneau. Cu ochii artistului, Karen Walrond a înțeles și surprins în fotografiile sale un mare adevăr: oriunde ne-am afla, în orice loc din lumea asta, dacă vrem cu adevărat să ne simțim acasă, nu trebuie decât să căutăm ceva foarte simplu. ”Look for the light!” ne îndeamnă ea. Caută lumina din zâmbetul unei mame care-și privește pruncul, caută lumina din ochii unei femei îndrăgostite, din privirea obosită a vânzătorului de la chioșcul de ziare; caută lumina din lacrimile celor ce se îmbrățișează în gări, ori pe cea extaziată a adolescentului absorbit de muzica ce-i zbiară în căștile din urechi. Privește-o cu atenție, pentru că, dacă vei trece de tot ce-o înconjoară, de străinul din ea, vei descoperi că ești acasă oriunde te-ai afla.

My home would have to be whatever I carry around inside me” – spune Pico Iyer. Suntem, pe undeva, suma tuturor experiențelor noastre de viață și, mai ales, a tuturor interacțiunilor pe care le-am stabilit, indiferent de importanța pe care le-o acordăm. Rareori devenim conștienți de această realitate, uneori ne surprinde de-a dreptul. Cum m-a surprins, de curând, izbitoarea asemănare dintre felul în care râde la poantele mele proaste vecina de apartament din blocul în care m-am mutat de un an, și chicotitul nestăpânit al unei foste colege de generală la care nu m-am mai gândit de mai mult de 30 de ani. Doar auzind cascada aceea nefirească de sunete și deja tânăra cu care mă-ntâlnesc uneori în lift îmi este necondiționat simpatică. Nu contează că ascultă drum and bass la trei dimineața cu volumul dat la maxim. Pur și simplu râde frumos.



Citiţi şi

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Nu se moare din dor

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,106 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro