Se apleacă încet și adună, cu gesturi lente, cioburile ce-au umplut iarăși pardoseala din bucătărie. Le ia bucată cu bucată pe cele mari și, pentru prima dată, i se pare că acolo e toată viața lui. În bucățelele acelea de sticlă, de ceramică și porțelan, ce-au fost până adineauri pahare, farfurii sau vaze de flori. Aruncă cioburile, apoi se spală, absent, pe mâini. Nici n-a observat că din palma dreaptă i se prelinge un firicel de sânge. Un strop, și încă unul, inutile semne pe un drum pe care și-ar dori să nu mai facă nici măcar un pas. Nici nu mai știe a câta oară, în ultimele luni, Irina a făcut iarăși un atac de panică și, țipând într-un grai neinteligibil, neomenesc aproape, a făcut țăndări tot ce i-a picat în mână. Acum s-a liniștit și a adormit, ostenită, în fotoliul din sufragerie. Ia un pled de pe canapea și-o învelește cu gesturi moi. Rămâne țintuit locului, privind-o.
Când a cunoscut-o, el avea nevoie de ceva de care să se agațe ca să uite tot ce fusese, până atunci, în viața lui. Îi trebuia un scop, o motivație să poată merge mai departe. Să lase timpul să cicatrizeze rana în care i se transformase sufletul. Să se poată preface în continuare că e viu, lăsându-i pe toți ceilalți să-i trăiască viața din care-l alungaseră, fiecare-n felul său. Pentru că fusese și el întreg, cândva. Acum, cioburile, doar cioburile…
Un praf alb
Se-nsurase la vreme cu o fată frumoasă. Cât de rece era frumusețea asta și cât de goală avea să afle la mai puțin de un an de la căsătorie. Soția lui plecase, cu părinții, într-o excursie în Israel. Era vara lui 1989. Nu s-au mai întors. Imediat după Revoluție, i-au trimis vorbă, printr-un vecin, să facă cumva să le trimită kilogramele de aur ascunse sub cada din baie. Atunci a înțeles că ei știau, când plecaseră, ce avea să urmeze în România. L-a durut că ea, soția lui, n-a avut nici măcar atâta încredere în el, încât să-i fi spus. Oricum, n-ar fi plecat cu ei. Dar ar fi avut, poate, acum, un ciob mai puțin de adunat din propria viață.
S-a refugiat în muncă. Unde altundeva? Tren după tren, duse cu bine la destinație, cu viețile atâtor oameni în mâinile sale. Până-ntr-o zi, când și-a dorit mai mult. Dar șeful său, îmbătrânit degeaba și, mai ales, urât, n-a vrut, cu nici un chip, să-l lase. Și-a luat concediu. A dat admitere la facultatea de istorie. Și a intrat. S-a întors la locul de muncă doar ca să-i arate șefului său legitimația de student. N-a putut scoate niciun sunet. S-a înroșit doar la față, a scrâșnit din dinți și i-a întors spatele. El a plecat zâmbind. Reușise să urce o treaptă, pentru el însuși, pentru sufletul său.
Cam tot atunci a întâlnit-o pe ea, o doctoriță de țară, cu voce caldă și trup de vis nevisat. Părul, la fel de negru ca ochii, o-mbrăca perfect, mai bine decât o făceau rochiile pe care le purta cu o eleganță studiată. S-au iubit cu foame nepotolită, o vreme. Începuse să creadă în sentimente întregi și așezate, în săruturi lasciv ascunse în așternuturi mirosind a acasă. Doar cafeaua pe care doctorița i-o pregătea, ritualic, la fiecare întâlnire avea un gust oarecum ciudat. Își spunea că i se pare, că e prea îndrăgostit și, da, cafeaua pregătită de mâinile ei trebuia să fie una aparte. Până-ntr-o zi, când a surprins-o presărându-i în cană un praf alb. Și-a-nțeles că acela nu era nicidecum gustul dragostei. Că fusese un fel de cobai, un experiment bifat, probabil, cu succes, în activitatea profesională a doctoriței. Alt ciob, alt pas înainte. Și cea de-a doua facultate, absolvită cu succes.
Apoi, Iubirea. Cuțit răsucit în rană îi e și acum amintirea. N-ar putea să spună dacă era cu adevărat frumoasă, dar că era fascinantă, asta poate afirma cu certitudine. I-a umplut zilele și viața cu brațe de flori, de-l știau ca pe un cal breaz toate florăresele din oraș. Îi rostea gândul negândit și termina în locul lui fraze pe care nu apuca să le formuleze concret. Știa dacă e obosit sau vesel după sunetul pașilor, încă înainte să-i deschidă ușa. Părea că-l așezase la loc, în propria sa viață, dându-i sens, și formă, și culoare. Într-o zi, Iubirea aceasta a plecat într-o țară îndepărtată. I se oferise, profesional, o ocazie de nerefuzat. S-au înțeles s-o urmeze, să-și înceapă acolo viața ce-ncepuse parcă să le zâmbească cu generozitate. Oficial, răspunsul a venit relativ repede. Afirmativ. Într-un plic mare, plin de ștampile, alături de actele ce-i permiteau și lui să plece. Doar că, într-un acces necontrolat de furie, mama sa a rupt în bucățele plicul, cu tot cu actele, în original, dinăuntru. Îi pare că a trecut o viață de-atunci, dar încă nu-și poate explica, nu poate înțelege gestul necugetat al mamei. Care a frânt nu numai niște documente care nu-i aparțineau, ci însăși sufletul lui, al fiului său cel mare. Iubirea lui l-a așteptat o vreme, apoi și-a continuat viața acolo, departe. Îl va fi uitat, probabil, înțelegând sau nu ce se întâmplase.
Irina
Pe Irina a cunoscut-o, în urmă cu aproape 20 de ani. El, profesor, ea, laborantă la un liceu renumit. A-ndrăgit-o de la început pe femeia asta micuță și ușoară ca un prunc. Părea atât de vulnerabilă, casantă, cumva, la fel cu toate recipientele acelea de sticlă între care-și petrecea orele de lucru. Aveau vârsta la care părinții pășesc mândri alături de copiii lor adolescenți. Pașii lor, doar dintr-o tristețe într-alta, fără de prunci în brațe. Vârsta înaintată, câteva boli măcinându-i trupul au oprit înainte de vreme singura sarcină a Irinei. Pruncul lor. Care n-a fost să fie. O neîmplinire cu care se împăcaseră, fiecare în felul său, dar pe care o resimțeau ca atare, zi de zi. Nu s-au căsătorit. De câte ori îi întreba cineva de ce n-o fac, păreau a nu-și găsi cuvintele și deveneau arțăgoși și distanți. De față cu alții, își spuneau unul altuia soț și soție, poate tocmai pentru a evita sâcâitoare întrebări pe această temă. Privindu-i, simțeai respect și un fel de legătură tainică, care putea să fie, la fel de bine, dragoste sau orice altceva.
Irina îl va fi iubit, desigur. Sau doar a dat acest nume nevoii pe care o avea de bărbatul frumos și liniștit, inteligent și manierat cu care-și împărțea viața. I-a înțeles tristețile, căci și ea le avea pe ale ei. I-a fost alături, lângă patul de spital, când făcuse infarctul acela grav, ce-l secerase la școală, în timpul unei ore de curs. Doamne, ce sperietură mai trăseseră atunci cu toții! Elevii-l îndrăgeau pentru tainele istoriei și ale geografiei, pe care știa ca nimeni altul să li le descifreze. Dar erau prea rebeli pentru firea lui calmă și asta-l și doborâse.
După ce au depășit momentul, Irina s-a agățat de el cu toate puterile, atâtea câte mai avea. Nenumăratele operații pe coloană, cu complicații de tot felul, îi strâmbaseră, însă, nu numai statura, ci, cumva, și sufletul. După câțiva ani, începuse să-l suspecteze de infidelitate. Devenise posesivă, geloasă, își ieșea din minți fără motiv. Chiar dacă nu în acte, soțul ei o respecta ca atare și n-ar fi făcut nimic dincolo de bunul simț al unei relații târzii și suficient de greu încercate. Rănit deja de prea multe ori de femeile ce-i trecuseră prin viață, de ce-ar mai fi avut încredere în altele, riscând s-o rănească pe cea care-i era deja de-atâta timp alături?
Îi era dor s-o vadă zâmbind, dar nici el nu mai știa prea bine ce înseamnă asta. Sunt doi ani de când i s-a depistat cancerul la sân. Operația. Citostaticele. Acum, atacurile astea de panică, crizele de isterie fără de motiv ce-o transformau într-o ființă de nerecunoscut. Drumurile la Urgență. Tranchilizantele. Nesomnul din fiecare noapte, zvârcolindu-se în așternut. O lua în brațe și-o legăna ușor, ținând-o aproape până adormea la loc. A doua zi, o luau de la capăt. Câteva zile de liniște, apoi iarăși dureri, țipete, cioburi. Le va aduna cu răbdare, de fiecare dată. Ca și când și-ar aduna propria viață, pe fărașul timpului ce nu mai știe drumul înapoi.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
„Ce veți spune când vă vor întreba cum ați putut permite genocidul din Gaza?”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
