Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Fetiţa din tablou

5 April 2019

Pe atunci, lumea lui Dinişor era simplă, iar oamenii mari se împărţeau în două categorii clare: drăguliţi şi urâţi, fără nicio trimitere la aspectul fizic. În casa mare şi veche din centrul oraşului, mai numeroşi erau primii. Mai mulţi erau şi ei aşa, în general, pentru că urâte era numai Tanti Ella şi Tuşa Stanca.

Degeaba încerca Mica s-o convingă pe fetiţă că Ella, cu părul ei negru şi lung, cu talia subţire şi ochi de culoarea chihlimbarului, n-are cum să fie altminteri decât frumoasă. Sau că biata Tuşa-i femeie bună, cu mâini de aur şi suflet generos. Dinişor n-o iubea. Cum n-o iubea – dar deloc, deloc – pe Doamna Zoe de la etaj, cea cu părul vopsit roşu-flacără, glas dogit de fumătoare împătimită şi mărgele negre de cristal peste guşa dublă.

Drăguliţii, în schimb, erau altceva. Drăguliţă era Tanti Ţuţi. Era unguroaică şi-o chema Otilia Constantinescu, deşi pe mămica şi tăticul ei, care locuiau la subsol, îi chema Meszaros. Tanti Ţuţi era grăsulie şi blondă, cu obrajii rotunzi şi veşnic rumeni. Dinişor n-o văzuse niciodată îmbrăcată altfel decât în capot de mătase înflorată (avea o colecţie întreagă), cu un tulpan străveziu pe cap şi cu şorţ alb, apretat, cu broderie la poale. În picioare purta o minunăţie de papucei de casă, ca de păpuşă, cu toculeţ şi pompon roz.

Dinspre bucătăria ei cu fereastra veşnic deschisă spre curtea interioară veneau întotdeauna mirosuri îmbietoare, de plăcintă şi chiftele, de supă de pui sau, duminica, de tort. Când şi când, Ţuţi o poftea pe micuţă să-i ţină companie, iar asta era drăguliţ din partea ei, c-o aşeza pe un scăunaş mărunt, cu spătar, şi-o lăsa să se uite la oalele roşii cu buline albe, la aragazul cu picioare lungi, la perdelele de creton presărate cu copăcei şi la unguri. Aşa-i spusese, că-s unguri şi ei, băieţelul cu pălărie verde, ca de vânător, şi fetiţa cu băsmăluţă cireşie, figurinele atârnate în cuie pe uşa credenţului.

Zâmbeau amândoi cu gura până la urechi şi erau şi ei drăguliţi, măcar că nu erau vii şi nu ştiau româneşte. Tanti Ţuţi vorbea însă bine, fără accent. Se molipsise de la soţul ei, Nenea Liviu, un nene cam urât. Şi-i povestea mereu că, în tinereţe, fusese şi ea slăbuţă ca Luci, chiriaşa lui Zagoni. S-a îngrăşat după ce l-a născut pe Mirciulică şi aşa a rămas, dar îi plăcea să şi mănânce. Îi punea lui Dinişor o porţie mare de tăiţei cu nucă şi zahăr, încă aburind, apoi se servea la rândul ei, oftând de poftă.

Citiţi şi Fetiţa

Drăguliţă era şi Doamna Ana. Doamna Ana era bătrână, poate mai bătrână chiar şi decât Baba Cloanţa, după estimările fetiţei. Nu putea fi altfel, de vreme ce fusese învăţătoarea mamei. Doamna Ana era blândă, te saluta întotdeauna şi nu trecea pe lângă copii ca pe lângă nişte mobile uitate pe hol. Te întreba ce faci şi cum e la grădiniţă. Ba odată chiar se lungise la vorbă cu Dinişor, povestindu-i că, pe când Mica era în clasa a II-a, după o serbare, o găsise, încă în costum popular, cu năsucul lipit de vitrina cofetăriei lui Schmidt. Se uita cu jind la prăjituri, dar n-avea bani să-şi ia nici măcar câteva bomboane. I-a cumpărat ea, Ana, un carton cu două cremeşuri, să aibă şi pentru acasă. Aşa faci dacă eşti drăguliţă, faci cadouri. Şi bucuri oamenii şi nu te uiţi la ei de sus dacă vezi că-s mici, mult mai mici decât tine.

Totuşi, drăguliţul drăguliţilor era Domnul Roth. Înalt şi drept ca un plop, avea păr şi barbă albă, ca Moş Crăciun, şi nişte ochi mari de tot, albaştri. Doar că era slab şi purta pălărie şi baston, întotdeauna. Când se întâlnea cu Dinişor şi bunică-sa, o saluta mai întâi pe bătrână, cu “Săru’mâna, Doamnă Micula”, iar apoi pe ea, pe fetiţă, cu “Servus, domnişoară mică”. Nimeni nu-i mai spunea aşa şi nimeni, când venea la ei îi vizită, nu era mai ciudat ca Domnul Roth. Drăguliţul le călca pragul rar şi cerea întotdeauna voie să intre. Nu se aşeza, ca toţi ceilalţi musafiri, la masa din bucătărie şi nici nu se lăsa tratat c-o dulceaţă, o cafeluţă sau o vişinată. Trecea întodeauna dincolo, în odaia de la stradă. Bunica îi aducea un taburet şi-l poftea să se aşeze în faţa tabloului cu copila cu păr creţ, rochiţă albă şi minge dungată. Se uita la ea preţ de câteva minute, în tăcere, apoi se ridica, mulţumea gazdei şi pleca. Domnul Roth avea faţă de sfânt. Nu pentru că era evreu, deşi poate conta şi asta. Şi sfinţii din icoanele de la Catedrală erau tot evrei, şi Iisus era şi el evreu. Dinişor ştia asta de la bunica.

Ce nu ştia nici ea, şi nici bătrâna, aveau să afle la mulţi ani după ce drăguliţul murise. Tabloul cu fetiţa fusese cândva al lui şi i-l vânduse Florianei Micula, vecina, într-o vreme când, după ce îi închiseseră comuniştii cabinetul de avocatură, era cam strâmtorat. Pe bani puţini îl dăduse şi ridicase o singură pretenţie, încă de la încheierea târgului: să fie lăsat să mai vadă, din când în când, pictura. La destulă vreme după dispariţia Domnului Roth, în casa mare şi veche din centrul oraşului se aflase că portretul copilei în rochie albă o reprezenta pe unica lui fiică, Orly, care nu trăise decât şase ani…

Guest post by Codrina Tomov

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Vacanța de vară era la țară – Gâștele

Nu pot, nu vreau fără tine

Suntem copii atâta timp cât ne trăiesc părinții

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
234 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro