Am cunoscut-o în augustul trecut. Era înaintea unei operaţii inutile. Încă mergea singură. Mai mult puternică mental, decât fizic. Trecută de 50. N-am văzut multe femei cu o carnaţie atât de albă, marmoreeană, impudic de frumoasă în vecinătatea morţii.
Nu ştiu să spun de ce m-am ataşat de ea. Poate fiindcă părea că sfidează ştiinţa medicală şi se încredea nemărginit în puterea minţii de a comanda trupului însănătoşirea şi întoarcerea de pe marginea gropii deja săpate.
De boala ei se teme orice muritor. E primul gând când ceva nu merge bine. În urmă cu şapte ani a învins-o. Dar ea a reizbucnit ca un duşman care s-a pregătit în tăcere de revanşă. Medicii au operat-o încă o dată fără speranţă. Trupul ei nu mai ascultă nici de bisturiu, nici de tratamente. Ea ştie. O femeie cu trei facultăţi e greu de păcălit. Mintea ei însă nu se dă bătută. Şi am văzut cu ochii mei cum funcţionează puterea gândului.
În august, am lăsat-o în spital cu o hemoragie ce s-a dovedit incontrolabilă operator. Molcomă, dar de neoprit. Părerea chirurgului era că va muri înainte s-o doboare boala, prin această scurgere lentă a vieţii din trup. A fost externată la două zile după.
Din cauza vârstei şi a stadiului avansat al bolii, transfuzia periodică, ce i-ar fi menţinut o anumită calitate a vieţii până la final, rămâne un vis. Chiar în spital, din cauza lipsei de sânge, medicii au trebuit să spună un adevăr crud: în România, oamenii nu donează, aşa încât trebuie să facem o selecţie raţională a bolnavilor care pot beneficia de transfuzii.
Am mai întrebat-o din timp în timp la telefon ce face şi de fiecare dată nu ştiu de unde mi-au venit cuvintele acelea greu de găsit când vorbeşti cu un muribund. Am revăzut-o după două luni, acasă la ea. Era imobilizată în pat, palidă, micşorată, dar nu plângăcioasă ori speriată. Aveam în faţă un om care nu se dădea bătut, care, într-un fel de neînţeles pentru mine – nişte mantre, îşi putea controla durerile. Dar nu şi fabricarea de globule roşii – avea hemoglobina… 6. Transfuzia era absolut necesară.
O adevărată aventură, pe scurt, şi ceea ce în mod normal n-ar trebui să-i fie refuzat niciunui bolnav – ajutor să se stingă cu demnitate, s-a putut obţine doar prin bunăvoinţa şi complicitatea sentimentală a unor medici care au încălcat cu siguranţă nişte instrucţiuni.
Dar şi o adevărată minune după. Femeia aceea fără vlagă, care nu mai pusese piciorul în pământ, nici măcar cu cadru în ultima lună, pe care părea că în cele din urmă o va răpune şi depresia care îi dădea târcoale în cercuri tot mai strânse, a renăscut. N-a mai vrut salvare la înapoierea acasă şi a mers pe picioarele ei de la uşa de intrare în bloc până în apartament. Drumul pe care îl parcursese la plecare în căruţ şi apoi pe targă.
Se va stinge în curând. Boala a încolţit-o rău de tot. Dar merită ca om să îşi trăiască ultimele zile fără teama că nu are cine să-i transporte oxigenul în plămâni şi în creier. Pentru că cel mai rău se teme de singurătatea trupului fără puterea minţii.
Donaţi sânge! Pe 4 februarie, de Ziua Internaţională a Cancerului, ar putea fi ocazia cea mai bună pentru ca cei sănătoşi să se solidarizeze cu cei bolnavi prin cel mai generos gest – donarea de viaţă.
P.S. Bărbaţilor-curajoşilor, iată încă o modalitate de a da viaţă! 🙂
UPDATE: Pentru că datorită vouă, cititorilor, mesajul acesta a ajuns la peste 2500 de oameni, sâmbătă, 4 februarie, puteţi veni la Spitalul de Urgenţă Floreasca să donaţi sânge. Vă voi ţine la curent cu detaliile. Haideţi să facem din gândul bun, faptă. Să nu lipsiţi! Este o onoare să fii donator. Vă mulţumesc.
Citiţi şi
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
