Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Horia Tecău: „Când corpul cedează, mintea îţi joacă feste şi te apucă disperarea sau îndoiala, îţi rămâne un singur refugiu: credinţa!”

20 July 2018

Horia Tecău este unul dintre cei mai titraţi campioni de la noi. A câştigat câteva dintre cele mai râvnite titluri ale sportului alb: numărul 1 mondial la Wimbledon, în 2015, US Open, în 2017, şi medalia olimpică la Rio de Janeiro.

Victoriile repetate l-au adus în atenţia publică nu mai mult decât actele de caritate în care a ales să se implice. Astfel, anul trecut, Horia Tecău a devenit ambasador UNICEF Romania, a primit premiul „Arthur Ashe” pentru acţiuni umanitare, iar în 2015 a devenit unul dintre donatorii care au susţinut Fundaţia Salvaţi copiii în campania pentru dotarea maternităţilor din România cu aparatură destinată îngrijirii copiilor născuţi prematur. Donaţia s-a ridicat la suma de 60.000 de euro, iar banii au ajuns la spitalele din Constanţa şi Arad.

De ce ai ales să te implici în cauze de binefacere?

A fost un moment în care am simţit că vreau să întorc o părticică din ce am primit, acolo unde este nevoie de ea. Şi m-am gândit unde ar fi cel mai bine să o fac. Mi-au venit în minte copiii, mai cu seamă aceia care nu se pot ajuta singuri, iar nevoile lor sunt primare, de supravieţuire. Atunci am avut o discuţie cu Amalia Năstase şi cu Salvaţi copiii. Am fost în maternităţi să vizitez secţiile, şi la Constanţa, şi la Arad şi m-a copleşit pasiunea oamenilor care muncesc acolo (asistentele, doctorii). Iar la Constanţa chiar am discutat cu o asistentă care încerca să îmi spună că trebuie să ne grăbim pentru că le vine un născut prematur. Şi atunci am aflat un lucru foarte greu de suportat pentru mine: lipsa echipamentelor îi pune pe medici în situaţia de a alege între copii: pe cine ajutăm, pe cine lăsăm să mai aştepte? Decizii imposibil de luat, pe care specialiştii acestor maternităţi le înfruntă zi de zi, din simplul motiv că sunt mulţi copii cu nevoi şi prea puţine aparate. Iar acest necesar de echipamente la nivel naţional este ceva ce doar o intervenţie a Ministerului Sănătăţii îl poate rezolva. Noi facem ce putem, dar ce facem noi nu este de ajuns.

tecau-main

(…)

Ce te-a ţinut pe drum când a venit gândul abandonului?

Cel mai important este să ai lângă tine pe cineva când apar gândurile de renunţare. La mine acel om a fost tata. În toate momentele grele a fost alături de mine. Şi a văzut ce nu vedeam eu. Te gândeşti: sunt pe locul 1.000, vreau să fiu 100 şi, deşi mă antrenez câte 6-7 ore pe zi, nu se vede nimic.

Sunt mulţi jucători care nu au răbdarea să continue, să se bucure de viaţa pe care o au, să vadă lucrurile ca pe nişte lecţii de învăţat, din care să creşti. E bine să ai oameni care să susţină o creştere a ta ca om. Apoi ca jucător de tenis, ca om în societate, ca elev. Dar mai întâi ca om.

Ce te-a învaţat sportul despre gestionarea succesului sau a eşecului?

Am învăţat să nu mă pregătesc nici pentru eşec, nici pentru succes. Vreau să nu las victoria să mă ducă într-o euforie arogantă, să cred că sunt prea bun sau că ştiu prea multe. Păstrez un echilibru: nu îmi dau palme când pierd, dar nici nu mă urc la cer când câştig.

Mă antrenez spre a progresa, merg în fiecare zi pe teren pentru a deveni mai precis cu loviturile. Îmi setez tot timpul obiective clare, turnee pe care vreau să le câştig, sunt importante ţintele mari, pe termen lung, dar pentru mine contează mai mult aceşti paşi mici pe care îi fac până acolo, în fiecare zi. Drumul până la o finală de Wimbledon este lung. Dacă în tot parcursul ăsta nu sunt atent la mine şi nu am grijă să mă bucur de ce fac, să am încredere în mine şi îmi fac viaţa o mizerie şi poate nici nu ajung la marea finală, dar rămân cu aceşti ani de calvar, griji, neîncredere, tensiune. Eu nu vreau să fac sport în felul ăsta. Şi, până la urmă, asta e ideea, joc tenis nu ca să câştig, ci să mă bucur de experienţa asta, să învăţ, să trăiesc lucruri care mă fac să cresc spiritual. Sportul nu e despre titluri şi medalii. Fără toate aceste lecţii de om, eşti doar un campion blindat de titluri şi gol pe dinăuntru.

Citește articolul întreg aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

40 de forme de a muri (IV) – Iubesc şi sunt tâmpit

De ce mă invidiezi? Nu suntem prietene?

Este doar o teorie personală, tratați-o ca atare


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
933 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro