Ia-ți o fustă, femeie!

Anca Sfâriac

3 September 2015

anca sfariacÎmi spunea. Și pantofi cu toc! Considera de o vulgaritate neiertătoare etalarea degetelor în sandale, oricât de pudrate, pedichiurate, unse cu alifii ar fi fost. O grosolănie.

Dar povestea, de fapt, e despre fustă. Fusta trebuia să fie!

Mare parte din mine mustește de testosteron. Ieșit și în analize, pe hârtie, asumat, controlat și diminuat acum, în măsura în care pot echilibra, conștient, trebuința mea de control a lumii.

Nu știu ce te face femeie. Pentru că nu te naști una. Poate mediul, poate ceilalți, poate încercările, poate mămicitul, poate un el, poate o fustă sau poate tu. Cert e că am purtat pantaloni mult și mulți, o bună bucată de vreme. Era bărbata din mine și pentru că nu aveam încredere în fizicul meu schilod. Fizicul era normal, nu eram grasă și frumoasă cum cerea viața la țară, dar eram un copil sănătos. Inima îmi era schiloadă doar, aveam să aflu mai târziu.

Mi-a sărit în ochi mai anii trecuți, imaginea mea dintr-o poză a echipei de handbal a școlii, prin generală. Pentru că aveam bețe în loc de picioare, mi s-a părut mie că o pereche de colanți până la genunchi, pe sub șortul scurt roșu – echipamentul – mi-ar mai îngroșa picioarele. În centrul pozei eram eu și colanții ițindu-se. Roz. Normal că rozul acela sidefat, ieșind de sub șort, atrăgea și mai abitir privirile. Dar asta n-am știut-o atunci. A fost scutul meu și restul de 90% încredere, pe lângă cei 10% pe care-i aveam.

Următoarea perioadă a fost cea a blugilor elastici, luați dintr-o consignație, cu banii câștigați cu greu ai părinților, spre indignarea și consternarea lor. Ce-a fost în capul meu atunci, vorba lui Bănică, doar rămășițele de adolescentă din mine mai știu.

Apoi mi s-a năzărit că sunt crăcănată. Și prin niște pantaloni lărguți pe coapse și gambe nu se vor fi văzând crăcanele.

Cumva, încet, la evenimente, am acceptat și fusta. Pozele trădează. E ca-n ipostazele în care vezi pe cineva că nu știe cum să-și țină mâinile. Eu nu știam cum să-mi țin fusta. Cu pantalonii eram la pace deja. Îi purtam pe oricare.

femeie 3

Am început apoi să mă uit după ele. Tizele mele care purtau cu dezinvoltură rochii și fuste. Natural. Normal. Suav. Delicat. Feminin.

Ați stat vreodată la semafor, în mașină, să urmăriți femei? Eu fac asta și-acum. Primăvara, mai ales, am o plăcere furișă să văd gambe și coapse ieșind din fuste. Materializarea vaporoasă a fustei poate fi misterioasă. În fluturarea ei sunt meandrele timpului care te învăluie pentru o clipă, înainte să se ducă, iar și iar, cu fiecare pas. E mișcare, e însăși noi, Venusienele și Atenele Terrei care duc lumea înainte, care fac viața să curgă.

Mai mulți ei mi-au spus că am picioare frumoase. Că multe ar omorî pentru gambele mele. Că genunchii mei au rotunjimea perfectă. Că vergeturile și celulita nu există decât în mintea mea. Un ultim el a pus capac și-a insistat, până bieții de ei, pantalonii, au capitulat.

Acum port rochii și fuste cu o plăcere ascunsă. Și pantofi cu toc, dar și sandale. Aceeași plăcere cu care aștept, la semafor, să văd fuste trecând. Dacă vă simțiți urmărite, fiți pe pace, sunt doar eu, care admir și sărbătoresc feminitatea născută odată cu fusta. Sau fusta cu feminitatea.



Citiţi şi

Nu-i dați bunicilor, bonelor, în săptămânale și-apoi în internate, ca pe-o povară a tinereții voastre

Despre foști numai de bine?

Există femei frumoase și femei urâte?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
12,866 views

Your tuppence

  1. Alexandra / 9 September 2015 22:15

    Eheee…. toata viata ne luptam cu ce e in mintea noastra… in etape, bineinteles. Dupa ce ne-am obisnuit cu noi, ne transformam. Imi amintesc uneori de perioada in care nu ma dezbracam nici in ruptul capului. Dupa ce nascusem, ma consideram un monstrulet… apoi m-am obisnuit sa fiu mai rotunda. Acum am ajuns la ‘marea acceptare’, cand nu imi mai pasa de felul in care arat. Daca am avut perioade in care hainele ma faceau femeie, acum consider ca eu le fac pe ele. Le asociez dupa mintea mea haotica, dupa felul in care ma simt si, da, fustele ma ajuta acum sa ma exprim, ma caracterizeaza si mi se pare mult mai important sa transmit prin imbracaminte o atitudine, o poza, decat artificii de senzualitate…

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. Andreea / 4 September 2015 3:45

    Sì eu eram la fel prea slaba,prea cracanata:)))si toate astea doar in mintea mea eram,acum ador pur sk simplu rochiile si pantofii cu toc

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro