În căutarea spiritualităţii Indiei

Diana Maria Georgescu

12 April 2016

Diana-Maria GeorgescuEpisodul 1

Duminică, 10 aprilie, la 6:30 am în Gurgaon, mă urc în maşina colegilor de serviciu pentru a porni spre Taj Mahal. Ne aşteaptă o zi lungă. Itinerariul sună cam aşa: Taj Mahal în Agra şi templele din Vrindavan. Sunt extrem de entuziasmată pentru că am făcut alegerile împreună cu colegii din Gurgaon, astfel încât să pot vedea partea naturală şi mai puţin comercială a Indiei, cu excepţia Taj Mahalului, care era un must see, că tot visam de-o viaţă să ajung în cele 7 raiuri din grădinile lui şi să văd ce poate crea iubirea.

Şi pornim… Pe drum ne aruncăm în discuţii şi glume, învăţ cum se spune „Mulţumesc” în hindi – „Dhanyavad” sau „Shukriya” sau cum să cer mâncare care „Să nu fie picantă deloc” – „Bilkul mirch nahi”. Colegii mă învaţă să spun „Vreau să mă arunc din maşină” – „Main car se kudna chahti hu” şi nu pricep la început ce vor să spună pentru că nu înţeleg de ce aş vrea să mă arunc din maşină. Însă, încet-încet, îmi dau seama că era o glumă şi ne punem pe râs cu toţii, cu continuări în engleză că s-ar putea să vreau să mă arunc când o să fiu într-o maşină care merge pe contra sens şi e gata-gata să se buşească cu o alta care vine din sens opus… normalitatea în India!

Pâna în Agra avem de mers vreo 3 ore, aşa că ne aşezăm frumos la poveşti. Vreau să aflu despre o mulţime de lucruri şi încep să pun întrebări despre spiritualitatea şi credinţele lor, condiţia femeii în societatea indiană, despre iubire, despre relaţia cu Pakistanul sau despre topul sectoarelor de activitate care contribuie la creşterea PIB-ului.

Şi dăm drumul la credinţe, însă nu în sensul clasic de informare, ci de înţeles mai profund al lor. Aşa că nu am intrat în detalii de genul care sunt zeităţile sau ce reprezintă fiecare pentru că m-aş fi pierdut nu numai eu, ci şi ei. De reţinut este că au o grămadă de zei, iar împărţirea socială se face în funcţie de cultura pe care o adoptă. Prin cultură înţeleg credinţă religioasă, adică în faţa „cui te pleci” tu şi familia ta. Dar şi în funcţie de avere… Banu’, nene, că el vorbeşte despre tot…

Şi pentru că tot suntem la capitolul credinţe, să vorbim şi despre ale noastre. Noi, ăştia străini de ţara lor, care atunci când spunem India, spunem spiritualitate şi Taj Mahal.

Taj Mahal

Pe la 11:30 am eram în Agra. Pe străzi, celebra mizerie şi sărăcia care nu ne sunt străine din tot felul de poveşti şi la care ma aşteptam, deci nimic nou. Elementul de noutate urma să apară în curând, căci trebuie să spun drept, mă număr şi eu printre cei ce s-au tot uitat cu gura căscată pe net la pozele monumentului cu pricina, visând cu ochii deschişi cum o fi acolo. Şi iacătă cum ajung să mă despartă doar minute de vederea minunăţiei.

Hopa, o cămilăăăăăă! Prima privită în ochi prin parbrizul maşinii. Micul japonez din mine se trezeşte şi începe a se foi în imortalizarea primei cămile din viaţa lui. Până să deblochez eu telefonul, cămila dispăruse.

„Hai că n-o fi asta singura cămilă de aici!” mă consolează Mintea, în timp ce ajungem în parcare.

Coborâm din maşină şi zdup, mă trosnesc cele  peste 45 de grade Celsius drept în freză. Suntem imediat înconjuraţi de 5-6 persoane care se pun pe convins să luăm cămila până la Taj. Colegii indieni au zis nu, iar apoi au trecut pe „ignor mode”, foarte util dacă vrei să supravieţuieşti şi să rămâi şi cu bani în buzunar. Pornim pe jos şi mergem vreo 5 minute. Pe drum, hopa, cămileeeee! Îmi fac damblaua şi fac poză cu cămila, ce să fac?!

Ajungem la casele de bilete de la Taj Mahal. Case separate pentru indieni şi străini. 40 de rupii pentru indieni şi 1000 de rupii pentru străini… „c-aşa e-n tenis”, vorba lu’ nea Tomiţă. Primeşti însă jumătate de litru de apă plată şi o pereche de botoşei albi pentru intrarea în Taj.

Coadă la intrare… Eu intru în categoria „Ladies with high value ticket”, pentru că pot… După controlul biletului, mă bagă pe sub bară în rândul „doamnelor normale”, că trecem prin filtrul de sex, cum s-ar spune în cercetarea de piaţă. Stau la coada corectă, schimbări nu mi-am făcut de când am aterizat în viaţa asta, deci mă calific pentru următorul nivel. 🙂

Curte mare, spaţioasă şi o intrare cărămizie. Căciula Taj-ului se vede albă, un pic deasupra intrării. Fac câteva poze în fugă şi, bâşti, la Taj.

Et le voilà!

Prima sesiune de poze şi ne continuăm drumul. Alt punct de făcut poze… Ţuşti la poză şi mergi mai departe. Şi iar ne separăm… Străinii într-o parte şi indienii în alta. Ajung, într-un final, la uşă şi mă sperii de cioporul de la uşă. Aştept în speranţa că-mi voi vedea colegii, iar, într-un târziu, când nebunia din uşă se mai domolise, decid să intru. Înăuntru un nenea care ştia să zică doar „aveţi grijă să nu călcaţi aici”.

Intru… Întuneric! Din când în când, sunet asurzitor de fluier. Aşa se mână turma de oameni, deşi la intrare e scris cât casa „KEEP QUIET!”. Văd racla doamnei domnului, dau o tură, fac 3 poze şi, când mai aveam puţin până ieşire, un nene în uniformă de poliţist îmi smulge telefonul din mână cu o putere nebănuită. Alertă maximă la sistemul central şi Mintea intră în acţiune…

„De ce-mi luaşi bre’, telefonul?!” întreabă extrem de calmă şi surprinsă.

Insul urlând… „Pentru că nu ai voie să faci fotografii aici!”

Atât mi-a trebuit, că Mintea se simţea în largul ei, crescând ca un leu în turbare…

„Te rog să-mi dai telefonul înapoi” începe liniştit şi împăciuitor… „Nu ai voie să faci fotografii!”… „Dă-mi telefonul, ACUM!!!” şi tonul se înalţă arzător… „NU!”… Urlând… „Mergi la mine în birou, plăteşti penalizări, ştergi pozele şi apoi îţi dau telefonul! Clădirea asta este un simbol şi nu ai voie să faci fotografii înăutru!!!”… Furie oarbă… „Ai zis să plătesc penalizări?! Păi 1000 de rupii versus 40 de rupii cam ce conţin?! Şi din toţi ăştia care au făcut poze, de ce îl iei doar pe al meu?!”… Bâlbâindu-se puţin, dar urlând în acelaşi timp, „Le iau şi lor telefoanele mai târziu…”… Sângele se îngrămădise tot în cap şi nu mai avea loc… „Io la tine în birou nu merg! Le iei telefoanele la toţi sau îmi dai telefonul ACUM!!!”… Se aude un „Mam, e scris aici că nu aveţi voie să faceţi poze, mam!” şi îmi arată un anunţ undeva jos, pe podea, deasupra a două uşi orizontale cu găuri în podea, acolo unde nu-l vede nimeni, pentru că oamenii sunt împinşi să-l ocolească, în timp ce li se spune să nu calce acolo. Iar turma, că aşa se intră şi aşa se iese, om lângă om, nu are nicio şansă să-l vadă… Mintea şuieră până la Dumnezeu în gândul ei „Tu-ţi mamu’ mă-tii!!!” şi gura eliberează la mii de decibeli „Ori le iei tuturor telefoanele acum şi aici, ori îmi dai telefonul ACUM!”, în timp ce mâna dreaptă se ridică cu o forţă uriaşă smulge telefonul din mâna poliţistului, corpul se răsuceşte spre dreapta şi gura urlă ca o eliberare „Fuck off!!!”

Afară, aceleaşi peste 45 de grade Celsius, cer senin şi umbră în spatele Taj Mahalului. Mă sprijin un pic, epuizată ca după un drum luuuung prin soare, beau apă şi bag o sesiune foto…

Taj

Între timp vin şi colegii mei şi mă întreabă ce s-a întâmplat. Liniştită, le răspund ca şi când ar fi fost doar un vis urât. Unul dintre ei, care văzuse toată scena, adaugă „Te-ai luptat foarte bine acolo! Regulile trebuie aplicate pentru toată lumea!”

Privim de sus cele 7 Raiuri ale Taj Mahalului reprezentate de 7 grădini verzi…

„Pfuuuuu! Trebui să trec prin Iad înainte de a ajunge în Rai, auzi!” exclamă Mintea jucăuşă.

Inima pulsează liniştită în ritmul ei, iar Sufletul se aşează în poziţia sa preferată de yoga eliberând un „Ommmmmm”.

Taj Yoga



Citiţi şi

Vreau să mor

Ce vrea ea

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
445 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro