Îmi place contactul cu pământul. Îmi dă echilibru. Mă sustine, oricât de grea aș fi. Când merg desculță prin iarbă, ori pe pământ, simt că am rădăcini. Mă liniștesc și mă cuprinde o stare de bine.
Locuiesc în oraș. În oraș avem multe blocuri și mult asfalt. Din ce în ce mai puțină iarbă. Tot mai puține oaze de pământ. Nu-i bai. Bine că îl mai avem și pe ăla. Mă bucur pe deplin de el. Am învățat despre puterea miraculoasă a pământului, a copacilor și tot ceea ce-i natură, într-o perioadă în care eram pe punctul de a o lua razna. Munceam cam 18 ore în fiecare zi, dormeam doar vreo trei, patru, în fiecare noapte, și resimțeam un stres permanent care îmi apăsa, insolent, pe creieri. Ca să înțelegeți mai bine, mă trezeam în toiul nopții și începeam să îmi smulg fire de păr de pe picioare cu penseta. Doar ca să mai simt liniștea gesturilor. Să simt că nu trebuie să mă grăbesc. Măcar câteva moment, zilnic. Eu m-am născut așa, mai fragilă, mai lunatică. Așa că mințile mele abia așteaptă luna plină să o ia razna. Vă dați seama cum au reacționat când au dat de o lume mustind de luni pline și nebunie.
Trecuseră vreo două luni. Slăbisem cam zece kilograme. Cinci luni de atunci încolo nu mi-a venit ciclul. Nu aveam cum să rămân însărcinată. Dintr-un motiv simplu: nu făceam sex. Dereglare hormonală. Din aia nasoală. Știam că trebuie să fac ceva. Mereu mi-am învins demonii. Și întotdeauna cu frumosul. Nu i-am atacat și nu i-am certat. Am alimentat partea mea bună.
Singura ființă de care îmi e dor
Așa m-am trezit îmbrățișând măslinul. Nu a fost premeditat. Nu mai aveam puterea să fac asta. De abia mai reușeam să mă mențin atârnată de acel fir de ață. Într-o zi, stăteam în curtea hotelului și priveam în gol. Ca o nebună. Dintr-odată am auzit frunzele măslinului susurând. Habar nu am cum s-a întâmplat, pentru că nu bătea vântul. Dar eu nu îmi mai puneam întrebări. Acceptam orice soluție, doar pentru a nu înnebuni. Așa că m-am îndreptat spre el, l-am privit puțin curioasă, puțin tăcut-isterică (devenie automatism), și m-am apropiat de trunchiul lui. M-am descălțat și mi-am pus tălpile pe rădăcinile lui. L-am îmbrățișat. Dintr-odată am tăcut în mine. Am simțit cum mă întăresc. Cum prind rădăcini în mine. Am simțit că sunt una cu măslinul acela frumos, simplu, darnic, statornic. Și am început să plâng. Nu cu durere, nici cu fericire, fără voce. Silențios. Pur și simplu îmi ieșea răul prin ochi.
Nu îmi ștergeam lacrimile. Voiam să intre în pământ și să se curețe. Așa m-am curățat și eu. Din acel moment, de fiecare dată când simțeam că nu mai pot, mă duceam la măslinul meu drag, îl îmbrățișam și mă linișteam. Nu trebuia să îi spun nimic. El știa. Dar mă lăsa pe mine să aleg momentul în care mergeam la întâlnire. Este singura ființa de care îmi e dor din acea perioadă a vieții mele. Pentru că în tot răul ăla, a fost frumosul care m-a salvat de la nebunie.
Acum sunt bine. Hmm. Relativ bine. Cât de bine poate fi un om care, ca mai toți oamenii, trăiește într-un echilibru fin între viețuire și supraviețuire. Nebunia pândește mereu, la un colț de gând. Tocmai de aceea, constant, mă duc prin parcuri, mă descalț și simt pământul. Și îmi mai place vara, când plec de la petrecere, să îmi iau sandalele în mână și să străbat întreg orașul, care încă mocnește din cauza căldurii de peste zi, în tăcere. Și mă opresc câteodată, pe câte un colț de pământ, așez sandalele Otter cu grijă, lângă mine (îmi iubesc încălțămintea și am grijă de ea ca de ochii din cap), îmi trag rochia sub mine, și stau cu tălpile pe pământ. Nu știu cum se face, dar oriunde e un colț de pământ e și un colț de cer, pe care îl poți privi în voie. Natura își face mereu loc în viețile noastre, încet, tiptil, decent, pașnic. E de ajuns să o căutăm și ea e acolo, cuminte. Tot ce trebuie să facem e să ne așezăm în ea. Și tot tumultul dispare. Și stau așa, câteva momente, și simt cum îmi cresc rădăcini. Puternice. Adânci. În afara și înăuntrul meu. Și sunt vie. Și sunt natură. Și… sunt.
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
11 iunie 2025 – Lună Plină în Săgetător
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
