„În viața obișnuită sunt funcționar. Așa era și Kafka”

Angela Baciu

14 April 2017

Angela Baciu, foto Adrian MociulschiInterviu cu Andreea Nanu

  1. E primăvară… cu multe sărbători dedicate femeii, ideii de feminitate. Cum este sa fii femeie-scriitor?

Nu am făcut niciodată legătura între vocație și gen. E adevărat însă că anumite contexte istorice, culturale, avantajează un anumit gen în urmarea vocației, mai ales dacă e vorba despre împlinirea unui destin artistic. Îmi vine acum în minte o femeie scriitor, Virginia Woolf, cu minunatul ei eseu „A Room of One’s Own”, căreia nu i-a fost ușor să răzbească într-o lume a literelor dominată de bărbați. Istoria, economia, cultura, mentalitatea, toate acestea influențează ierarhiile. Dar, se spune că geniul răzbate. Dacă nu în timpul vieții, postum. Trebuie să acceptăm că (și) posteritatea își are consolările ei. Da, o femeie, un scriitor, cu atât mai mult conjuncția fericită „femeie-scriitor”, are nevoie de o cameră, o insulă de libertate interioară, dar și de independență exterioară, ca să poată crea. Scrisul este o lume întreagă. O femeie spune (adeseori) că nu dorește nimic mai mult decât „o mare iubire”, pe care să o urmeze „până la capătul lumii”. Cam așa este și cu scrisul, este o mare iubire pe care o urmezi până la capătul lumii, până la fruntariile a ceea ce cunoști și simți, până la țărmul insulei care ești, țărm care te leagă și te delimitează, în același timp, de ceilalți. Virginia Woolf și Hortensia Papadat-Bengescu, două scriitoare în ale căror idei, sensibilitate și efort creator mă regăsesc.

La lansarea ultimului meu roman care închide tetralogia AnoTimpurilor, Timpul splendorii, Ana Blandiana m-a situat într-o onorantă afinitate cu Hortensia Papadat-Bengescu, dorindu-mi, totodată, să nu am parte de destinul ei literar. Vedeți, adeseori, destinul scriitorului și al operei sale pot fi în contratimp. Un risc pe care mi-l asum.

…Discuția este interesantă pentru că ridica mai multe chestiuni importante pentru viața literară autohtonă și merită să fie ascultate în contextul în care au fost spuse, ca o întregire a răspunsului la întrebarea pe care mi-ai pus-o:


  1. Care este personajul feminin favorit? (din literatura română sau străină) și de ce?

Această întrebare mă bucură pentru că una dintre cele mai mari plăceri ale mele este să evoc personajele feminine preferate. Destinul face ca acestea să fie mai întâi personaje adevărate, făpturi în carne și oase: bunicile mele! Anica Andrușcă (bunica după tată, din satul în care m-am născut, Bogdănești), Ioana Iuga (bunica după mamă, din Râmnic) și Sofia Nanu (bunica soțului meu, din satul Chiriacu). Pe Anica și Sofia le-am transformat în personaje literare, povestindu-le viața în volumul autobiografic Cartea Cuvintelor Chivot, apărut la ed. Eikon în 2015 cu o prefață semnată de criticul Alex. Ștefănescu. Iar bunica Ioana mi-a venit în întâmpinare cu un mic jurnal pe care l-am introdus în volum, așa cum mi l-a dăruit. Suntem, așadar, personaje și autoare în aceeași carte, i-aș spune mai degrabă Arca familiei noastre… Se spune că viața bate filmul! E la fel de adevărat că viața infuzează, dă coloană vertebrală marii literaturi. Trebuie doar să cuprinzi realitatea, cu o privire exersată și o inimă care iubește… Cel mai recent personaj pe care l-am descoperit, real și literar, foarte drag mie: Nora Iuga! …De ce? …Toate personajele feminine amintite mai sus au trăsături comune: sunt femei puternice, frumoase, luptătoare, curajoase, au disciplina efortului și, mai ales, un ochi special pentru ce este Bun și Frumos! 

  1. Care a fost drumul până la prima carte?

…A fost un drum lung. Un drum lung „de sistem”, dacă pot să-i spun așa. Manuscrisul primului roman, Ziua cea mai albă, era gata pentru publicare în 2011. În 2012 m-am înscris la concursul de debut literar Unicredit. Am fost nominalizată la secțiunea roman, dar cartea aleasă pentru publicare a fost alta. Momentul a fost înălțător și descurajant în același timp. Am trimis apoi manuscrisul la mai multe edituri, îmi veneau în minte desigur cele mari, cunoscute, ca Humanitas, Polirom, Cartea românească, dar și mai mici, Herg Benet și altele. Primeam un lanț de refuzuri. E momentul în care, ca la Legiunea străină, auzi vocea care-ți spune: mergi sau crapă (marche ou crève, în originalul francez îndemnul are o sonoritate aparte…). Alergam în naivitatea mea cu manuscrisele după critici, primind răspunsuri care mai de care mai descumpănitoare: domnișoară, eu nu citesc manuscrise (de înțeles!) sau cum să vă spun… v-aș minți dacă v-aș spune că-mi pasă… (de neînțeles!)… S-a întâmplat să-i vorbesc despre „chinurile” mele literare unui prieten. Fără comentarii de prisos, mi-a pus imediat textul în pagină. Mi-a dăruit câteva exemplare cu care am fost, într-un final, citită. Am putut astfel să obțin referințele critice fără de care nicio editură nu preia un scriitor, mai ales dacă e debutant. Așa se face că abia în martie 2014 am debutat cu Ziua cea mai albă, a cărei lansare la Humanitas Cișmigiu a fost un succes, de public și casă, cum se spune! Cam lung drumul, nu-i așa?

…Însă în tot acest drum au fost două noduri (și semne, cum ar spune Nichita): întâlnirea providențială cu domnul Valentin Ajder, editorul Eikon, fără de care tetralogia Anotimpurilor n-ar fi existat azi în librării. N-ar fi existat dacă n-ar fi fost deschiderea, generozitatea și curajul editorial al domnului Valentin Ajder. Oricine se poate convinge urmărind autorii publicați și colecțiile îngrijite de editura Eikon. Și doamna Teodora Stanciu, vocea și sufletul Revistei Literare Radio, care m-a încurajat și mi-a prilejuit întâlnirile necesare cu critici și scriitori care, într-adevăr, au vibrat la scrisul meu, certificând valoarea literaturii mele. Iar semnele, cu care vreau să-mi închei răspunsul, vin de la minunații mei cititori, ale căror impresii de lectură mă ajută să-mi păstrez verticalitatea într-o lume care, din păcate, nu e lipsită de curenți puternici, de tensiuni.

poza Andreea

  1. Dar până la ultima publicată?

…Distanța între cărțile publicate poate să pară suspect de scurtă, motiv pentru care am fost bănuită că aveam romanele scrise cu mult timp înainte și acum le dau drumul „pe bandă rulantă”. Adevărul este că am vrut să fac un experiment. Fiecare volum al tetralogiei e inspirat de un anotimp, de imagini poetice, de ritmuri, miresme, de muzicalitatea specifică anotimpurilor. Așadar, fiecare volum a fost scris într-un anotimp, adică în trei luni. Astfel se explică frecvența lansărilor. Însă mi-am dat seama că ritmul meu scriitoricesc trebuie să se adapteze și la ritmul pieței de carte. Nu mai lansez două cărți pe an, așa cum am făcut în 2014 și în 2015… Îmi acord, acum, un intermezzo mai larg între cărțile la care lucrez. În mai 2016 mi-am oferit bucuria de a-mi aniversa ziua de naștere prin lansarea unui nou roman, Timpul splendorii. Să ne dăruim unii altora cărțile, spiritul, timpul vieții, acesta e gândul care mă călăuzește și mă inspiră. Trăiesc, cu apariția fiecărei cărți noi, o bucurie foarte mare, pe care o împărtășesc în primul rând cu familia, părinții și soțul meu, și firește, cu familia extinsă a cititorilor mei.

  1. Există un „timp” pentru scris? un program? Aveți tabieturi?

Ca scriitor care nu poate să trăiască din scris (îmi dau seama că nu sunt o excepție!), timpul este, într-adevăr, o problemă. V-ar amuza dacă v-aș spune ce strategii de supraviețuire într-ale scrisului trebuie să inventez. Cu câteva zile în urmă, la un eveniment dedicat revistelor culturale de către AZIR, scriitorul Adrian Alui Gheorghe m-a întrebat: „Când aveți timp să scrieți atât de mult și…atât de bine?” Trebuia să redau citatul în întregime, fiindcă „mult” și „bine” intră rareori într-o conjuncție pozitivă. Răspunsul e simplu. Se muncește pe rupte, într-o manieră organizată, consecventă. Tabietul la care nu renunț niciodată este exigența. Caut să scriu o poveste bună într-o limbă literară înaltă. În viața obișnuită sunt funcționar. Așa era și Kafka. Mi se întâmplă să visez casteluri învăluite în cețurile absurdului… Traversez și eu holuri alambicate… Orice artist pus în situația de a se împărți între birocrație și libertatea de a crea într-un paradisiac Schloss Solitude va resimți oarecare frustrări. Dacă nu le depășești, ești pierdut. Devii minimalist, acru, scrisul ajunge posac, trivial… Nu pierd timpul, scriu pe coala albă a minții și transcriu mai târziu. Scrisul este pentru mine un mod de viață, un mijloc de supraviețuire. Un dar pe care simt nevoia să-l împărtășesc.

  1. Puteți să îmi descrieți o zi din viața dumneavoastră?

O zi din viața lui X. E un titlu excelent de roman, ca dovadă că s-a și scris… O zi din viața lui Anton Denisovici, nu-i așa? Cred că viața reală a unui ins nu prezintă interes pentru cititori decât dacă reușește să transmită un mesaj universal, în care aceștia s-ar putea regăsi. E un exercițiu bun ca în fiecare seară să-ți derulezi în minte filmul zilei care s-a scurs. Poți decanta detaliile neesențiale de lucrurile importante. Esențialul unei zile din viața mea este timpul prețios pe care-l petrec cu familia și cu cărțile mele. Lupta cu orele pe care încerc să la fac ale mele prin scris, prin lectură, prin contactul cu arta, cu oamenii care mă îmbogățesc. Nu cred în cronologie. Cred în momente privilegiate care se sustrag duratei. Intensitatea unei clipe frumoase, a unei emoții, ne salvează. Azi, bunăoară, m-a sunat Nora Iuga. Am vorbit despre cărțile noastre, Harald și luna verde și Timpul splendorii. Ne-am împărtășit spiritul și cărțile, într-o conversație ca o oază în deșert.

Dragă Angela, mi se pare că avem vieți contingente care ne consumă și vieți esențiale care ne așteaptă să le trăim. O zi din viața mea ar fi cam așa: mă trezesc, văd chipul soțului meu, frumusețea lui ramificată în portretele celor dragi împânzite pe toți pereții casei; îi mulțumesc lui Dumnezeu că trăim și suntem fericiți; îmi arunc privirea pe cotoarele cărților începute, pe noptieră; plec însoțită de personajele mele; îmi aleg o temă muzicală la care mă gândesc în timpul zilei, ascult povestea pe care mi-o spune; îmi interoghez personajele în deplină libertate, încercând să le descătușez propria creativitate; îmi decorez încăperile minții cu tablouri, cu lecturi, cu obiecte de artă, cu esențe prețioase. Ce este, până la urmă, realitatea? Îmi vine să spun că, într-adevăr, La vita è uno stato mentale….

Imaginează-ți, dragă Angela, un om obișnuit care merge pe apă…

  1. Ce cărți și grupări (generații) literare v-au format și influențat ca om și artist?

…Îmi plac autori din diverse școli, curente, generații literare. Citesc din domenii variate, de la literatură la filozofie, eseistică, istoria artei, fotografie, mă atrag mult biografiile, memoriile, jurnalele… Gustul pentru lectură a venit citindu-i pe interbelici, în special Hortensia Papadat-Bengescu. Îmi plac stilul, fraza, construcția, observația minuțioasă, introspecția, prezența muzicii care devine personaj. Apoi noul roman francez, în liceu am citit mult Sartre și Simone de Beauvoir, Camus. Citeam în franceză de la zece ani, benzi desenate și romane polițiste. Ar fi trebuit să trec la categoria personaje feminine preferate și pe „Alice detective”! Îmi plăcea mult teatrul, piesele lui Giono. În poezie, Ana Blandiana, apoi Blaga, Rilke. Mă atrage realismul magic, Isabel Allende, Borges, García Márquez, John Fowles. Mă adâncesc ore întregi în Cartea neliniştirii, de Fernando Pessoa. Mai nou, citesc tot ce găsesc de Roger Scruton și Paul Johnson. Nu pot să stau mai mult de un anotimp fără să citesc Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Pentru mine nu sunt numai cărți, sunt lumi de care nu mă pot lipsi.

  1. Răsfoind cărțile dvs., am putut să îmi dau seama de o anumită afinitate cu Thomas Mann

Da, mi-au spus asta două scriitoare valoroase și care, îndrăznesc să spun, printr-un mare dar, îmi sunt și prietene: Ana Blandiana și Nora Iuga…Sunt trei cărți ale scriitorului german care și-au pus amprenta asupra mea în trei perioade de vârstă. În adolescență am citit Moarte la Veneția, în limba franceză. La liceu, am descoperit Muntele vrăjit, ediția BPT în trei volume pe care am reușit să le salvez dintr-o inundație care ne-a distrus o mare parte din bibliotecă. În anii facultății, am citit Doktor Faustus. Pasiunea pentru estetic într-o Veneție muribundă, ascensiunea care devine coborâre în infern într-un sanatoriu din Berghof, prețul creației geniale. De la o carte la alta am găsit o continuitate a ideilor, o afinitate de limbaj, căutări care mi-au oferit răspunsuri la propriile întrebări. Dacă ar fi să mă identific cu un personaj, ar fi cu siguranță Hans Castorp.

  1. Locul in care v-ați născut a avut un rol important in educatie și formare?

M-am născut și am copilărit în satul Bogdănești. Acolo am mers la școală și părinții mi-au fost profesori, de istorie și de limbă franceză. Îmi dau seama acum că este esențial să crești în natură, natura și cultura educă în egală măsură și formează caracterul unui om. Natura îți descoperă ierarhii firești, te învață ce înseamnă ordinea ancestrală a elementelor, a ritmurilor de creștere și descreștere (frumos scrie în Psalmi, că Soarele și-a cunoscut apusul…) în timp ce cultura îți oferă modele spirituale, te educă în paradigma valorilor universale. Am pictat, am modelat în lut, am luat lecții de pian cu singura familie care, la noi în sat, avea în casă acest minunat instrument polifonic, am scris piese de teatru și am organizat o trupă de actori cu colegii de clasă, am jucat piesele lui Caragiale. Am fost mereu în competiție cu mine însumi, asta mă salvează și acum. Caut să-mi înțeleg limitele și să-mi dezvolt spiritul încercând mereu lucruri noi. Cred că singura cale posibilă este să fii (să devii), plenar, tu însuți!

  1. Cum vedeți dvs. în operă relația dintre dans și muzică?

Dans, muzică, limbaj… sunt constante pe care le-am descoperit în Natură (cu majusculă), într-o legătură firească. Elementele naturii au o muzicalitate inconfundabilă, toate elementele produc muzică, frunzișul foșnește, apa susură, vântul șoptește… într-o sinestezie care pune imaginația la încercare. Lumina dansează în cercuri pe podea, crengile copacilor ascultă de o coregrafie misterioasă. Cărțile mele „pictează” ceea ce observ atent în natura care mă înconjoară. În general, ficțiunea mea are la bază foarte puțină „invenție”. Lumea romanelor mele este o realitate transfigurată.

  1. Si pentru ca suntem intr-o zi a mărturisirilor, intr-o lună a iubirii, ați dori sa spuneți cuiva „mulțumesc”?

Din fericire, am foarte mulți oameni cărora doresc să le mulțumesc. Înseamnă că sunt înconjurată de iubire și am prieteni. E de ajuns ca să poți spune că ai o viață bună. Le mulțumesc părinților și soțului meu, pentru darul cuvintelor și pentru darul muzicii cum am spus în dedicația romanului meu de debut, Ziua cea mai albă. Le mulțumesc cititorilor, gândul la ei mă inspiră să scriu în fiecare zi. Nu scriu pentru mine, nici pentru sertar, am nevoie de comuniunea reală cu oamenii. Tocmai de aceea personajele mele sunt, la origine, făpturi în carne și oase. Pentru mine nu ficțiunea contează, capacitatea de a imagina tot soiul de lumi și realități anexe, ci dimpotrivă, puterea de a sesiza realitatea și de a o transfigura prin limbaj.

 

  1. Din cate știu, romanul dvs. poate fi denumit un roman-fluviu, având patru volume, fiecare dedicat unui alt anotimp, v-au inspirat cumva „Anotimpurile” lui Vivaldi?

E o întrebare pe care mi-a pus-o și Antoaneta Ralian, în timp ce scria prefața la Ziua cea mai albă. Cred că e referința cea mai la îndemână… Dar eu am pornit de la poetica lui Gaston Bachelard, de la îndemnul acestui extraordinar spirit enciclopedic de a descoperi poetica specifică elementelor naturii, anotimpurilor. Am pornit în pelerinajul pe care mi l-a sugerat Bachelard, într-o cursă strânsă cu ritmurile naturii, scriind un roman în fiecare anotimp. În Ziua cea mai albă am explorat poetica interioarelor, am călătorit prin casele vechi din București alegând, dintre toate, Casa cu păuni și Vila Letiția. Geografii privilegiate, la granița dintre real și fantastic. Interioarelor de case le corespund, ca într-un joc de oglinzi, interioarele personajelor. Am continuat cu primăvara în Numele ei era Uitare, infuzat de poetica apei și a aerului, un roman al diafanului, al mătăsurilor armenești și al poveștilor șoptite de Mnemosyne. A urmat vara, cu exuberanța ei care m-a urmat în călătoriile mele (reale și imaginate) la Ierusalim, Roma și Atena, într-o spirală a destinelor care au dat formă Insulei Melc, unde Dan C. Mihăilescu remarca excepționalitatea construcției baroce…Am încheiat într-o toamnă cu Timpul splendorii, legând prin muzica lui Bach și călătoriile pianistului Iacob Tauber temele și destinele personajelor întregii tetralogii.

…A fost un efort uriaș de imaginație și construcție epică. Mă bucur că a atras atenția celor mai însemnate nume din literatura și cultura noastră. Vreau să-i amintesc pentru că, în acest fel, le pot mulțumi încă o dată: Teodora Stanciu, Ana Blandiana, Nora Iuga, Antoaneta Ralian, Irina Petraș, Dan C. Mihăilescu, Alex. Ștefănescu, Christian Crăciun, Daniel Cristea-Enache, Florina Pîrjol, Adrian G. Romila, Bogdan Tătaru-Cazaban, editorul Valentin Ajder…

Sper că această tetralogie a AnoTimpurilor ajunsă deja la ediția a doua (Eikon, 2016), își va găsi un loc în lecturile criticilor literari, mai ales cei din tânăra generație. Cronologic, aparțin ca scriitor generației 2000, despre care se spune adesea, în revistele de specialitate sau în cadrul juriilor literare, că ar fi lipsită de stil, de construcție și limbaj literar înalt, că ar fi redusă la minimalism, mizerabilism, egoficțiune și egomicțiune (termenul savuros îi aparține, firește, lui Dan C. Mihăilescu!)… Se suspină nostalgic după cum se scria odată… Așadar, dragi cititori, scriitori și critici literari, vă invit să-mi descoperiți cărțile. Există și o altă literatură a „generației 2000”. Într-o lume asaltată de informație, de producții editoriale stufoase, miza o reprezintă nu doar un destin literar individual, ci ierarhia valorică de care are nevoie publicul într-o cultură civilizată, pentru o literatură care aspiră la universalitate.

Și pentru că acum se poartă booktrailer…

  1. Ce veți pregăti pentru 2017 – 2018

Voi lansa, ca de obicei, un nou roman de ziua mea…. Scrisoare pentru Ida. Un roman care vă va surprinde… prin dimensiuni și tematică. Aproape ca o reinventare… Îmi doresc ca totul să stea sub semnul darului, de aceea spun încă o dată: să ne dăruim spiritul și cărțile unii altora, nu există cultură în singurătate, în izolare, în adversitate. Literatura valoroasă înmugurește pe o cultură a solidarității, a valorilor împărtășite, a comuniunii spirituale.

afis lansare Andreea Nanu

  1. „Ceilalți cred că asistă la moartea mea lentă. De fapt, eu am devenit martorul vieții lor secrete. Privesc peisajul imobil care se desenează dincolo de fereastră, prin ceața diafană. Privesc imobil peisajul. De fapt, cel imobilizat sunt eu. Cum ar fi dacă aș putea schimba locul cu peisajul din fața mea?”

                Începutul confesiunii este tulburător. Cine e, de fapt, Oscar T. și de ce Scrisoare pentru Ida?

Oscar T. este omul contemporan. Fiecare se va regăsi în acest personaj, în încercarea sa de a da un sens vieții. Se întâmplă că, de multe ori, trebuie să ajungem în situații limită pentru a ne pune întrebări existențiale (întrebări rusești, cum le numea Andrei Pleșu) ce devin, în cele din urmă, o încercare a credinței, a umanității noastre. Scrisoare pentru Ida este confesiunea interioară a lui Oscar T., captiv în propriul trup în urma unui accident, însă recunoscător pentru șansa ce i se oferă de a învăța să iubească din nou. Ce poate fi mai minunat

  1. Un gând pentru mine și pentru cititori…

Un gând pentru tine, Angela, prin gura personajului Maxim Tauber  din Insula Melc: „Poezia, dragii mei, dă relief realității.”

Cititorilor aș dori să le dăruiesc un fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, pe care-l voi lansa în data de 18 mai, la orele 18.30, la librăria Cărturești Verona. Vă aștept cu drag să fiți împreună cu mine și invitații mei… și, desigur, cu personajele acestei Scrisori care vă este dedicată!

„Viața adevărată e geloasă pe celelalte vieți superficiale pe care le-am putea avea… Cele pentru care optăm adesea fără să fin constrânși de nimeni afară doar de ignoranță și de o teribilă lipsă de imaginație; și de ce să nu spun, de o voință slabă. Nu rezistăm atracției care se exercită asupra noastră din partea a tot ce e superficial și facil. Atunci Cealaltă, cealaltă viață, încearcă să ne atragă la ea, de multe ori în chip dramatic. Sunt ceea ce numim tragedii, tragediile vieții. Să fie oare chiar așa?… Da, voința mi-a lipsit dintotdeauna. Pentru că nimic nu te constrânge mai mult decât o voință slabă. Slăbiciunea duce inevitabil la robie, șantaj sentimental, lâncezire a conștiinței. Totul funcționează pe principiul titirezului, obligându-te să te rotești în jurul propriului ax. Din această mișcare sufletească circulară rezultă un prizonierat subtil, mascat, pe care-l confundăm de multe ori cu libertatea. Libertatea de a face ce vrei, nu-i așa?  O libertate oarbă și seacă. Viața adevărată, de care-ți spuneam, asistă la zbaterile noastre. E geloasă, nu-i așa, fiindcă ne iubește. Cel puțin așa înțeleg lucrurile în momentul de față. Ne iubește și face tot ce poate ca să ne atragă la Ea. Chiar și pe cele mai dramatice căi. Cum ar fi accidentul meu. Nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să ajung să spun că un om în situația mea e mai aproape decât alții de viața adevărată. Ce înțeleg prin viața adevărată? Viața descotorosită de zorzoanele tabieturilor noastre, de povara searbădă a cotidianului. Viața redusă la esență, la lucrurile simple și frumoase, la miez. Miezul care-ți rămâne din lucrurile care ți se întâmplă după ce ai dat la o partea cojile impresiilor superficiale, ale prejudecăților, ale așteptărilor egoiste. Miezul care uneori e dulce, alteori amar. Depinde, cred, de felul în care ajungi să rodești. Sau cum îi îngădui vieții să rodească în tine…”

(fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, în pregătire la ed. EIKON, 2017)

Scurt CV al autoarei:

Andreea Nanu – prozatoare – (n. 1981) a debutat cu romanul Ziua cea mai albă (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. În 2016, la Târgul de carte Gaudeamus, a lansat ediția a doua a tetralogiei AnoTimpurilor, îngrijită de EIKON. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) și Timpul splendorii (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Romanul Scrisoare pentru Ida este inspirat de tabloul pictorului danez Wilhelm Hammershoi, „Ida citind o scrisoare” și „De Profundis”, scrisoarea lui Oscar Wilde către lordul Alfred Douglas. Citind scrisoarea „albă” către Ida descoperim confesiunea-parabolă a fotoreporterului Oscar T. („celălalt Oscar”), călătoria interioară a personajului punctată de paradoxurile lui Oscar Wilde și, discret ascunsă în sinestezii și corespondențe, încercarea prozatoarei de a răspunde la o întrebare esențială pentru omul contemporan: „Ce se întâmplă atunci când rămânem singuri cu noi înșine?”

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Scriitorul și soția diplomatului – 5 to 7

„Întotdeauna am credinţa că mâine voi scrie mai bine şi mai mult”

Astăzi mi-am propus să mă joc cu tine…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,600 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro