Este târziu, se apropie de ora închiderii și stau singură la masa din restaurantul italienesc. Este unul dintre cele mai în vogă restaurante din Bucureștiul anilor ’90, abia deschis. Îmi rotesc privirea, mesele sunt aranjate exemplar, probabil pentru ziua de mâine, fiindcă în jurul meu mai sunt doar doi bărbați, la o masă, spre ușă. Poate pentru că oamenii mâine se duc la serviciu, nu mai stau până târziu în oraș. Prietenul meu mi-a propus să ieșim la restaurant, să sărbătorim terminarea sesiunii. Când a cerut nota, și-a dat seama că uitat banii acasă, nici eu nu aveam suficient la mine, așa că am rămas aici să îl aștept. Îmi vine să râd de situație, dar așa este el, nu mă pot supăra oricât ar fi de aiurit, are un suflet atât bun și este atât de amuzant că nu îmi amintesc să ne fi certat vreodată, de aproape doi ani de când suntem împreună.
Au fost niște zile cu soare și cald în acest februarie cu sesiune, în care m-aș fi plimbat prin București, pe străduțele acelea cu case vechi pe care le ador fiindcă mă invită să țes povești, aș fi stat pe o bancă și aș fi citit, în grădina Icoanei, l-aș fi însoțit pe prietenul meu în piața Amzei la cumpărături, aș fi făcut orice doar să nu fiu nevoită să stau în casă și să învăț. Mă binedispuneau florile pe care mi le aducea: ghiocei, frezii, lalele, parcă îmi aducea primăvara în casă. Cu toate astea, am trecut cu bine și sesiunea aceasta, o singură notă de nouă. Sunt tocilară, recunosc că îmi place să învăț, citesc cu plăcere orice îmi pică în mână și mă bucur că mi-am găsit scopul: vreau să termin facultatea și apoi să îmi trăiesc viața la Paris. Așa mi-am promis anul trecut, în noaptea aceea petrecută în Montmartre. Profa de franceză din liceu m-a ajutat să obțin o bursă, într-o tabără de vară de o lună la Rambouillet, chiar dacă nu am ales să studiez literele, cum îmi recomandase ea. Așa sunt unii oameni, te iubesc și te ajută necondiționat, sau poate îi trimite Dumnezeu pentru tine, la momentul potrivit.
Până să plec la Paris nu ieșisem din țară. Mă revăd pe peronul Gării de Nord, cu un bagaj
obișnuit, plecând în aventura vieții mele. Aveam douăzeci de ani și două sute de mărci
germane în portofel. Cât a durat călătoria, vreo trei zile, am privit pe geamul vagonului uimită de frumusețea peisajelor din toate țările prin care am trecut. În prima dimineață, când am schimbat trenul la Praga, am căscat ochii vreo două ore pe la magazinele pline de reclame, lumini și culori din gară. La micul dejun, mi-am cumpărat o înghețată cum nu mai văzusem până atunci, învelită într-un ambalaj așa de frumos că îmi venea să îl păstrez și să i-l duc cadou fratelui meu la întoarcere.
În Paris am fost așteptată de organizatori și am ajuns în tabăra situată în inima unei păduri, clădirea principală provenind dintr-un vechi castel transformat. După ce m-am instalat am fost invitată să dau un test de evaluare, pentru a stabili nivelul de cunoaștere a limbii franceze. Erau atât de calzi și calmi profesorii aceia, că nu am avut niciun fel de emoție. M-am împrietenit repede cu colegele de cameră, Isabel din Spania și Andrea din Austria și am fost nedespărțite pe timpul taberei. Timpul liber îl aveam doar în weekend-uri și după ora 18,00. Aveam teme de făcut și destul de învățat, urma să dăm și un examen final, nu prea îmi ardea de ieșit, nu voiam să o dezamăgesc pe profă și nici nu prea aveam bani.
Într-o zi, ne-am strâns cinci fete și ne-am organizat să facem o excursie la Paris, de o zi și o noapte, fără cazare. Am pus bani pentru un ghid turistic și am făcut o listă cu obiectivele la care vrem să ajungem. Isabel, a preluat conducerea grupului, s-a ocupat de biletele de tren, de abonamentele de metrou și autobuz. Singură nu aș fi reușit să mă descurc.
Într-o sâmbătă de dimineață am pornit împreună să vizităm Parisul. La prima oră ne-am
înființat la Luvru, de unde am ieșit în jurul prânzului, am mâncat un sandwich, am băut o cafea și am pornit spre celelalte obiective pe care le aveam pe listă. Eram atât de fascinată de oraș încât m-aș fi mulțumit și cu o simplă plimbare. Spre seară, bifasem cam tot ceea ce ne dorisem să vedem. Ne-am propus ca toată noaptea să o petrecem în Montmartre. Este un cartier cu viață de noapte. Când am trecut pe lângă Moulin Rouge era noapte de-a binelea și am fost copleșită de roșul rujului fetelor cu fuste mult prea scurte din jur.
Ne-am oprit să bem un jus d’orange înainte să luăm în piept dealul către Sacre Coeur. Când am ajuns, am stat pe treptele bazilicii ca să ne odihnim. Nu am putut să facem poze, niciuna nu avea aparat foto, doar am privit luminile Parisului și eu i-am spus că aș putea să trăiesc aici. Mă îndrăgostisem de tot ceea ce văzusem în ziua aceea. Era vară, soare, parizieni, turiști, viață și fericire. La terase, bărbați care citeau cu nonșalanță ziarul, în fața unei café au lait, femei stilate, elegante, chiar extravagante uneori. Mi-au plăcut până și șoferii de autobuz. Erau impecabili cu cămășile imaculate și cravatele negre, subțiri. Dacă în țara asta șoferii de autobuz arătau așa de bine, oare cum arătau directorii de companii?
Am mâncat într-un restaurant în Place du Tertre, am povestit și am râs continuu, singura grijă era să așteptăm dimineața ca să ne întoarcem în tabără. Când s-a închis restaurantul, spre dimineață, am plecat agale spre bazilică să așteptăm răsăritul. În fața unui restaurant ne-am oprit și am privit un cuplu care dansa superb, un tango cântat în surdină de un acordeon franțuzesc. La final, toți oamenii din restaurant au aplaudat, nu erau dansatori profesioniști, nu erau animatori, erau doar doi oameni care își trăiau frumos viața.
— Bună, am venit, noroc că am avut mașina cu noi.
— Hei, bine ai revenit.
— Ești ok? Hai să mai luăm un desert, ceva…
— Nu știu când a trecut timpul, mi-a fost teamă la un moment dat, de scandal dacă nu te
întorceai până la ora închiderii, ceea ce era imposibil.
— Trebuia să aștept la ușă, să vedem ce făceai.
Am început să râd, îmi și imaginam faza, avea un talent extraordinar să mă amuze din orice nimic și să minimizeze dramatismul oricărei situații. Pe lângă toate acestea, îmi dădea o încredere teribilă în mine, dacă îmi spunea serios, că pot să scriu o carte, cred că o scriam pe loc.
— Hai să mai bem un ceai, am zis eu relaxată.
— Un ceai? Te scot la cel mai fițos restaurant din București și tu mai vrei doar un ceai?
— Poate iar nu îți ajung banii să achiți nota, am zis malițios.
A făcut semn discret chelnerului și a cerut două pahare de șampanie. Am deschis ochii mari, nu înțelegeam ce se petrece, șampanie beam doar de revelion și înainte să îmi dau seama, m-a întrebat, punând pe masă o cutiuță cu un inel, pe care de fapt o uitase acasă:
— Vrei să fii soția mea?
Guest post by Iulia Stavre
25.02.2024
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Comanda de mâncare în Popești-Leordeni e mai simplă ca niciodată! Vezi meniul Qzeen
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
