Întotdeauna am avut această ciudată fantezie

Ovidiu Ivancu

22 February 2015

ovidiu ivancuÎntr-o zi ploioasă de noiembrie, o zi enervantă, care nu dădea semne că s-ar fi sfârșit vreodată, am văzut-o pentru ultima dată pe L. Țin minte că avea o umbrelă roșie și că m-a deranjat atunci că umbrela aceea avea s-o însoțească până în fața scării blocului ei și de acolo mai departe. Cu o seară înainte, fusese o furtună teribilă, cu fulgere pe care ea le urmărise de la geam, alături de noul ei iubit, un bucureștean blond, atletic, ce abia trebuie să fi împlinit 18 ani. Era undeva în mileniul trecut, pe când amândoi abia terminaserăm liceul și ne imaginam tot felul de lucruri despre cum va arăta viața noastră de atunci încolo. Ne întâlniserăm cu vreo doi ani înainte, la capătul bulevardului, al unicului bulevard ce traversa atunci, la fel cum traversează și acum, centrul orașului aceluia în care nu era nimic de făcut, nimic de așteptat. Pe vremea aceea, desigur, orașul ni se părea suficient de mare, încât să ne încapă pe amândoi și să mai rămână ceva spațiu și pentru visurile fiecăruia dintre noi.

Luni întregi n-am făcut altceva decât să ne plimbăm și să vorbim despre literatură. Mă îngrozea literalmente ideea că nu citisem suficient cât să mai pot rezista unei noi întâlniri cu L. În noul mileniu, am înțeles că lucrurile se desfășoară altfel. Cumva, acum trăiesc o anume voluptate la gândul, iluzoriu desigur, că e posibil ca noi doi să fi fost printre ultimii adolescenți care, bătând bulevardul acela de sute de ori, povesteam despre texte, personaje și idei cu care, în timpul zilei, ne hrăneam mințile, nici noi nu știam exact de ce. L. nu era, atunci, femeia care e azi… nu era nici măcar femeie. Cât despre mine, cred că oricine s-ar fi gândit că sunt un puști arogant și sangvinic, patetic, care își rostește banalitățile cu un ton al vocii și o importanță care frizau ridicolul. L. avea un fel al ei de a te face conștient că e acolo. Nu putea să treacă neobservată. N-aș putea spune de ce; poate ochii aceia mari, verzi, să fi fost deținătorii vreunei puteri magice. Ochii aceia, în stare de repaus, erau comuni, însă, când vorbea, se dilatau cu totul, înghițind hipnotic tot ce se afla în raza lor vizuală.

visuri

Ar fi vrut să devină ziaristă. Și, într-un fel, a și devenit, numai că pentru scurtă vreme. A venit viața peste ea cu forța unei avalanșe, o avalanșă căreia nici măcar ochii ei mari nu i-au mai putut face față. S-a căsătorit, a devenit mamă, a divorțat, s-a căsătorit, a devenit mamă… Nimic trist în asta. Doar că, din ziua aceea de noiembrie, L. a început să dispară. Pe măsură ce înainta în noul mileniu, a ieșit din pielea ei o altă L. Și-a păstrat întru totul tonul vocii, dar a început să viseze altfel. Adesea m-am gândit, privind-o, că în ea se ascunde secretul a miliarde de alte femei. Poate că singurul lucru care se schimbă esențial odată cu trecerea anilor e că încep să viseze altfel. Nu ridurile, nu sânii lăsați, nu carnea care începe să răspundă altfel gravitației sunt marea schimbare, ci pur și simplu… visurile. Aș vrea s-o pot întreba, într-o zi, pe L. la ce visează astăzi. N-am s-o întreb, însă, niciodată… Ce mă fac dacă-mi răspunde și-mi va spune că visurile ei nu mai sunt despre ea, ci despre omuleții care-i vor purta mai departe, prin lume, materialul genetic?!

L. putea să râdă, să plângă, să fie isterică, nerezonabilă, volubilă, entuziasmată… și câte și mai câte! Nu de puține ori, trecea de la o stare la alta pe nesimțite, în așa fel încât orice întâlnire cu ea putea fi, ori calmă și senină, ori tumultoasă și agitată. Către sfârșit, pe măsură ce ne apropiam de acea zi ploioasă de noiembrie, o zi care nu dădea semne că s-ar sfârși vreodată, L. era din ce în ce mai nemulțumită. Își dorea ceva (sau poate doar altceva), nici ea nu știa prea bine ce. Era în toată atitudinea ei o neliniște, o încordare pe care o puteam simți încă din momentul în care se apropia de banca pe care o așteptam. Se lăsase sărutată de un băiat care n-avea să joace, mai apoi, vreun rol în viața ei, își trăia aventura cu adolescentul atletic care-o fascina din cine știe ce motiv… căuta ceva. Și pentru că nu știa ce și nici măcar unde să caute, o pornea către toate punctele cardinale deodată, schimbând constant direcția la fiecare intersecție importantă.

La destul de mulți ani distanță de acea zi ploioasă de noiembrie, ne-am întâlnit întâmplător. A fost ultima întâmplare extraordinară pe care aveam s-o trăim împreună. Venisem în oraș și mă plimbam pe coridoarele înguste ale unei piețe, fără direcție, fără un scop precis. Am trecut unul pe lângă altul și ne-am oprit în același timp. Apoi, fără să ne fi spus ceva, am pornit împreună spre apartamentul ei de la etajul patru. Acolo am fumat amândoi o țigară pe balcon. Era ca și cum mileniul cel nou nu începuse, era din nou L. aceea de dinainte de noaptea de noiembrie. N-a durat mult… Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreunul dintre noi. Ne-am terminat țigările și am plecat fără să fi știut și fără să știm nici azi de ce ne-am oprit, de ce am urcat cele patru etaje, de ce am mers pe balcon și, în fine, de ce, după ce am ajuns la filtru, amândoi cam în același timp, ne-am simțit ciudat, stânjeniți, ca și când am fi devenit brusc conștienți că ne aflăm într-un nou mileniu și că acum, în acest nou mileniu, nu prea mai avem ce să ne spunem unul altuia.

Întotdeauna am avut această ciudată fantezie: să știu când voi face un lucru, oricare ar fi el, pentru ultima oară. Știind asta, sunt convins că aș trăi momentul altfel… Atunci, pe balcon, am știut… Se poate să fi știut și ea. Fumam pentru ultima dată o țigară pe balconul acela, în momentul acela, doi indivizi care nu vor mai fi vreodată ce au fost în momentul întâlnirii lor inițiale…



Citiţi şi

Ceapa sufletului nostru

Nu vine nimeni să te salveze și tu știi asta…

Vreau o fată gingașă, nu o “bagaboantă”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,395 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro